Între Rugăciune și Iertare: Povestea unei Mame Românce

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau sub același acoperiș cu ea! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, spartă doar de sunetul lingurii cu care amestecam încet în ceaiul de tei. Mâinile îmi tremurau, dar încercam să nu las să se vadă. Ioana, nora mea, stătea în prag, cu ochii roșii de plâns, strângându-și palmele una în cealaltă.

— Maria, eu nu mai știu ce să fac. Parcă nu mă mai vrea nimeni aici, a șoptit ea, privind în podea.

Am simțit cum inima mi se strânge între două pietre. Îi iubeam pe amândoi, dar nu știam cum să-i aduc împreună, cum să-i fac să se asculte unul pe altul. De când murise soțul meu, casa noastră se umpluse de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite. Radu se întorsese acasă după ce-și pierduse locul de muncă la Iași, iar Ioana, rămasă fără sprijinul părinților, venise și ea la noi. La început am crezut că ne vom ajuta unii pe alții, dar în loc de liniște, au venit certurile.

— Radu, te rog, încearcă să vorbești cu ea, nu să țipi, am spus încet, dar el a trântit ușa și a ieșit în curte. Ioana s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote.

— Nu mă mai iubește, Maria. Simt că nu mai are nevoie de mine. Și eu… eu nu mai știu cine sunt aici.

Am pus mâna pe capul ei și am început să mă rog în gând. Doamne, dă-mi putere să nu mă pierd și să nu-i pierd pe ei. Dă-mi înțelepciune să nu spun cuvinte care dor.

În acea noapte, am stat pe marginea patului, cu lumina stinsă, și am plâns în tăcere. M-am rugat pentru Radu, pentru Ioana, pentru mine. M-am rugat să găsim pacea, să nu ne pierdem ca familie. Dar dimineața a venit cu aceeași răceală între ei. Radu nu vorbea decât monosilabic, Ioana se retrăgea în camera ei și nu ieșea decât la masă.

Într-o zi, am găsit-o pe Ioana în grădină, cu ochii pierduți printre rândurile de roșii.

— Ioana, hai să stăm puțin de vorbă, i-am spus blând.

— Maria, nu vreau să vă fiu povară. Poate ar fi mai bine să plec. Să-l las pe Radu să-și găsească liniștea fără mine.

— Nu ești o povară, draga mea. Și nici nu cred că fuga e soluția. Știi, și eu am vrut să fug de multe ori, când eram tânără. Dar m-am rugat și am rămas. Poate că Dumnezeu are un plan pentru voi, dar trebuie să aveți răbdare unul cu altul.

A dat din cap, dar am văzut că nu mă crede. Seara, după ce s-au culcat, am aprins candela și am început să mă rog cu voce tare. Am plâns, am cerut iertare pentru greșelile mele ca mamă, am cerut lumină pentru copiii mei. În acea liniște, am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Parcă cineva îmi șoptea: „Nu renunța.”

A doua zi, am încercat să-i aduc împreună la masă. Am făcut sarmale, mâncarea preferată a lui Radu, și am pus masa frumos, ca de sărbătoare.

— Haideți, dragii mei, să mâncăm împreună. Poate ne spunem fiecare ce ne doare, fără să țipăm.

Radu a oftat, Ioana a lăcrimat, dar s-au așezat la masă. Am început eu:

— Știți, când eram mică, mama mea spunea că familia e ca o grădină: dacă nu o uzi cu răbdare și iubire, se usucă. Poate că și noi am uitat să ne udăm grădina.

Radu a privit-o pe Ioana pentru prima dată după multe zile.

— Îmi pare rău că am țipat la tine. Nu știu ce-i cu mine. Mă simt pierdut fără serviciu, fără rost. Și mă tem că te voi pierde și pe tine.

Ioana a început să plângă din nou, dar de data asta lacrimile ei păreau altfel.

— Și eu mă simt singură. Mi-e dor de părinții mei, mi-e frică să nu te pierd. Dar nu știu cum să-ți spun fără să par slabă.

Am simțit cum o povară grea se ridică din sufletul meu. Pentru prima dată, vorbeau cu adevărat. Nu s-au împăcat pe loc, dar au început să se asculte. În zilele următoare, au mai fost certuri, dar și momente de liniște. Eu am continuat să mă rog, să aprind candela în fiecare seară și să le spun povești din tinerețea mea, despre greutățile prin care am trecut cu tatăl lor.

Într-o seară, Radu a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, crezi că Dumnezeu chiar ne ascultă? Chiar ne poate ajuta?

L-am privit în ochi și i-am spus:

— Eu cred că da. Dar trebuie să-L lăsăm să lucreze în noi. Să ne iertăm unii pe alții și pe noi înșine.

A dat din cap și a ieșit afară. În acea noapte, l-am auzit pe Radu rugându-se în șoaptă în camera lui. Am plâns de bucurie și de teamă. Știam că drumul spre împăcare e lung, dar simțeam că nu mai suntem singuri.

Au trecut luni de atunci. Radu a găsit un nou loc de muncă la oraș, Ioana a început să predea la școala din sat. Nu s-au rezolvat toate problemele, dar au învățat să vorbească, să se roage împreună și să-și ceară iertare. Eu am rămas stâlpul lor tăcut, cu rugăciunea pe buze și speranța în suflet.

Uneori mă întreb: oare câte familii se destramă pentru că nu mai găsesc puterea de a se ruga împreună? Oare cât de mult ar putea schimba o simplă rugăciune spusă din inimă? Voi ce credeți — poate credința să vindece răni vechi și să aducă liniște acolo unde pare că nu mai e nicio speranță?