Când casa nu mai e acasă: Între nora și fiică

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc în casa asta ca o străină! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își aranja liniștită cănile de ceai pe raft. M-a privit scurt, cu acea răceală pe care o simt de când a intrat în familia noastră, apoi și-a văzut de treabă, ca și cum nici nu aș fi existat.

Mă numesc Jadranka și, de când copiii mei au plecat pe drumul lor, casa a devenit un loc străin. Soțul meu, Mircea, s-a stins acum trei ani, iar băiatul nostru, Vlad, a decis să rămână cu Irina aici, în casa părintească. La început am crezut că va fi bine, că vom fi o familie unită, dar m-am înșelat amarnic. Irina nu mă suportă. Sau poate doar nu mă vrea aici. Nu știu. Poate nici nu contează.

În fiecare dimineață, când cobor în bucătărie, simt privirea ei tăioasă. Dacă încerc să fac o cafea, găsesc totul mutat. Dacă pun o întrebare, răspunde scurt, fără să mă privească. Vlad e la serviciu toată ziua, iar când ajunge acasă, Irina îi povestește ce am mai făcut „greșit”. Nu știu ce-i spune, dar îl simt tot mai distant. Uneori, când îl aud râzând cu ea în dormitor, mă cuprinde un dor nebun de vremurile când era doar băiețelul meu, când venea la mine cu orice problemă.

Am încercat să vorbesc cu el. — Vlad, nu mai pot. Parcă nu mai sunt mama ta. Parcă nici nu mai exist pentru voi.

A oftat și mi-a spus, fără să mă privească: — Mamă, e casa și a Irinei acum. Trebuie să ne înțelegem cu toții.

Dar cum să mă înțeleg cu cineva care mă ignoră? Cum să mă simt acasă când fiecare colț al casei poartă alt miros, altă ordine, altă regulă?

Într-o zi, am decis să merg la Ana, fiica mea. Locuiește la două blocuri distanță, dar ne vedem rar. Am bătut la ușă cu inima strânsă. Mi-a deschis cu un zâmbet forțat.

— Mamă, ce surpriză! Nu m-ai sunat înainte…

— Am simțit nevoia să te văd, Ana. Nu mai pot acolo. Parcă nu mai am loc în viața voastră.

A oftat și m-a invitat înăuntru. În timp ce își făcea o cafea, am început să-i povestesc. Despre Irina, despre Vlad, despre singurătatea care mă apasă. Dar Ana părea absentă. Se uita la telefon, răspundea monosilabic. La un moment dat, m-a întrerupt:

— Mamă, știi că și eu am problemele mele. Nu pot să fiu mereu aici să te ascult. Poate ar trebui să vorbești cu Vlad, nu cu mine.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Ana, fetița mea, cea care venea la mine plângând pentru orice julitură, acum mă respingea. Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum, am plâns în hohote, rușinată că am ajuns să fiu o povară pentru propriii mei copii.

Seara, în camera mea, am privit pozele de pe perete. Mircea zâmbea dintr-o ramă veche. Mi-am amintit cum râdeam toți patru la masa din bucătărie, cum făceam cozonaci împreună de Crăciun. Unde s-a rupt totul? Unde am greșit?

În zilele următoare, Irina a început să mă evite și mai mult. Nu-mi mai lăsa niciun loc la masă. Mânca cu Vlad în sufragerie, iar eu rămâneam singură în bucătărie. Am încercat să-i vorbesc:

— Irina, dacă am făcut ceva greșit, spune-mi. Nu vreau să fiu o povară.

Mi-a răspuns sec:

— Nu e vorba de tine. Doar că… fiecare are nevoie de spațiul lui.

— Dar e și casa mea! am izbucnit.

— Vlad a zis că putem să ne descurcăm și fără tine, dacă nu-ți convine.

Am simțit cum mi se taie respirația. Să mă dea afară din propria casă? Să mă simt ca o chiriașă în locul unde am crescut copiii, unde am iubit, unde am plâns?

Într-o noapte, am visat că Mircea mă ținea de mână și îmi spunea: „Nu te lăsa, Jadranka. Ești mama lor. Nu uita cine ești.” M-am trezit plângând. Dar ce folos? Cine să mă mai asculte?

Am început să mă gândesc serios să plec. Să-mi găsesc o garsonieră undeva la marginea orașului. Dar apoi mă întreb: de ce să plec eu? De ce să renunț la tot ce am construit?

Într-o zi, Ana m-a sunat. — Mamă, am vorbit cu Vlad. Poate ar trebui să stai o vreme la mine, să se liniștească lucrurile.

— Nu vreau să fiu o povară, Ana. Nici pentru tine, nici pentru Vlad.

— Nu ești o povară, mamă. Doar că… și noi avem nevoie de intimitate.

Am închis telefonul și am rămas privind tavanul. Ce înseamnă să fii mamă când copiii tăi nu mai au nevoie de tine? Ce rost mai are să lupți pentru un loc în viața lor?

Zilele trec greu. Casa e tot mai rece. Irina și Vlad râd în camera lor, iar eu mă simt ca o umbră. Mă gândesc la toate mamele care ajung să fie străine în propriile case. La toate femeile care au dat totul pentru familie și au rămas cu mâinile goale.

Poate că am greșit undeva. Poate că am iubit prea mult. Sau poate că lumea s-a schimbat și nu mai e loc pentru mame ca mine.

Mă întreb: oare câte mame se simt ca mine? Oare chiar nu mai avem loc în viețile copiilor noștri? Sau poate trebuie să învățăm să ne regăsim pe noi înșine, chiar și atunci când casa nu mai e acasă?