„Sunt soția lui Radu” – O clipă care mi-a răsturnat viața

— Ești Ana, nu-i așa?

M-am uitat surprinsă la femeia care tocmai se așezase la masa noastră, lângă geam. Era o după-amiază obișnuită de joi, iar eu și prietena mea, Irina, ne savuram cafelele și râdeam de ultimele bârfe de la birou. Dar tonul grav al necunoscutei a tăiat orice urmă de veselie. Avea ochii roșii, iar mâinile îi tremurau ușor.

— Da, eu sunt, am răspuns ezitant, încercând să-mi amintesc dacă o cunosc de undeva.

— Sunt soția lui Radu.

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Irina a rămas cu gura căscată, iar eu am început să tremur fără să-mi dau seama. Radu… bărbatul cu care eram de aproape doi ani, omul care îmi promisese că va divorța pentru mine, că mă iubește și că vrea să-și construiască un viitor alături de mine.

— Nu înțeleg… am bâiguit, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Ba înțelegi foarte bine, Ana. Știu totul. Știu despre voi. Știu unde locuiești, știu când vă vedeți. Și știu și ce ți-a promis.

Irina a încercat să intervină:

— Doamnă, poate ar trebui să vorbiți în privat…

— Nu! a izbucnit ea. Vreau să audă toată lumea! Vreau să știe cât de ușor e să fii mințită și cât de ușor e să crezi că ești specială!

Am simțit cum mă sufoc. Oamenii din jur se uitau deja spre noi. Am vrut să mă ridic și să plec, dar picioarele nu mă ascultau. Femeia a continuat:

— Radu nu va divorța niciodată. Avem doi copii acasă. Și nu e prima dată când face asta. Dar tu… tu ai fost diferită. Ai crezut că ești aleasa lui. Ai crezut că te iubește cu adevărat?

Nu știam ce să răspund. Tot ce crezusem până atunci părea o minciună uriașă. M-am gândit la toate serile în care îl așteptam, la toate mesajele lui pline de promisiuni, la toate minciunile pe care le-am spus părinților mei ca să-l pot vedea.

— De ce îmi spuneți toate astea? am întrebat cu voce stinsă.

— Pentru că vreau să știi adevărul. Și pentru că vreau să te oprești. Să nu mai distrugi o familie.

Apoi s-a ridicat brusc și a plecat, lăsându-mă cu sufletul făcut zob. Irina m-a luat de mână și m-a tras afară din cafenea.

— Ana, hai să mergem acasă. Nu meriți asta.

Am mers pe stradă ca o umbră. Nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic. Ajunsă acasă, am izbucnit în plâns. L-am sunat pe Radu de zeci de ori, dar nu mi-a răspuns. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la tot ce pierdusem: demnitatea mea, încrederea în oameni, visul unui viitor fericit.

A doua zi dimineață, mama m-a găsit plângând la bucătărie.

— Ce s-a întâmplat, fata mea?

Nu am putut să-i spun adevărul. Mi-era rușine. Mi-era frică de judecata ei. Dar mama a simțit că ceva grav s-a întâmplat.

— Ana, orice ar fi, sunt aici pentru tine. Nu ești singură.

Cuvintele ei m-au făcut să izbucnesc din nou în lacrimi. În cele din urmă i-am povestit totul. Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi m-a strâns în brațe.

— Știu că doare. Și știu că ai crezut în el. Dar trebuie să te gândești la tine acum. Să te regăsești.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Radu m-a sunat abia după o săptămână.

— Ana, trebuie să vorbim.

Vocea lui era rece, distantă.

— Ce vrei să-mi mai spui? Că totul a fost o minciună?

— Nu… adică… Nu e chiar așa. Te iubesc, dar nu pot să-mi las familia acum. E prea complicat.

— Atunci de ce mi-ai promis? De ce m-ai făcut să cred că avem un viitor?

A tăcut mult timp la telefon.

— Am fost un laș. Îmi pare rău.

Am închis telefonul și am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv. Am început să mă gândesc la toate alegerile mele din ultimii ani: cum am pus mereu pe altcineva pe primul loc, cum mi-am sacrificat liniștea pentru promisiuni goale.

În acea perioadă am început să merg la terapie. Am descoperit cât de mult contează să ai grijă de tine, să-ți cunoști limitele și să nu accepți mai puțin decât meriți. Am reluat legătura cu prieteni vechi pe care îi neglijasem din cauza relației cu Radu. Am început să ies din nou în oraș, să râd, să trăiesc.

Dar rana trădării nu s-a vindecat ușor. Într-o zi, l-am întâlnit pe Radu întâmplător într-un supermarket. Era cu soția și copiii lui. M-a privit scurt, cu ochii plini de vinovăție, apoi și-a întors privirea spre familie. Atunci am înțeles că nu eu pierdusem ceva valoros – el pierduse șansa la sinceritate și la o iubire adevărată.

Acum, după aproape un an de la acea zi fatidică din cafenea, încă mai simt uneori gustul amar al trădării. Dar am învățat că valoarea mea nu depinde de cineva care nu știe să mă prețuiască.

Mă întreb adesea: câte dintre noi au trecut prin astfel de povești? Câte dintre noi au ales să se piardă pentru cineva care nu ar fi făcut niciodată același lucru pentru ele? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta.