Între rușine și iubire: Povestea unei bunici care nu a putut abandona

— Cum ai putut, Radu? Cum ai putut să-i lași așa, fără niciun cuvânt?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, în timp ce țineam telefonul strâns în mână, dar fiul meu nu-mi răspundea. De fapt, nu-mi mai răspundea de săptămâni întregi. Într-o zi a plecat și nu s-a mai întors. Irina, nora mea, stătea la masă, cu ochii roșii de plâns, iar David, nepotul meu de șapte ani, se juca tăcut cu o mașinuță stricată.

Nu știu ce m-a durut mai tare: că Radu a fugit de responsabilitate sau că lumea din sat mă privea acum ca pe o complice la rușinea lui. „Așa mamă, așa fiu”, șușoteau vecinele când treceam pe uliță. Mă simțeam vinovată pentru tot ce se întâmplase, de parcă eu l-aș fi crescut greșit. Dar nu puteam să-i las pe Irina și David singuri. Nu după ce am văzut cum plângea băiatul în fiecare seară după tatăl lui.

— Mamă-soacră, dacă vrei să plecăm, spune-mi. Nu vreau să-ți fac viața grea, mi-a spus Irina într-o seară, cu vocea stinsă.

— Nu pleci nicăieri! Suntem familie, i-am răspuns, deși inima îmi era frântă. Nu știam cum vom reuși să trecem peste toate, dar știam că nu pot abandona copilul acela nevinovat.

Au urmat luni grele. Banii erau puțini, pensia mea abia ajungea pentru medicamente și mâncare. Irina s-a angajat la brutăria din sat, iar eu am rămas acasă cu David. Îl duceam la școală și îl luam la prânz, încercând să-i alin lipsa tatălui cu povești și prăjituri calde. Dar copiii pot fi cruzi.

— Uite-l pe ăla fără tată! strigau uneori băieții mai mari din curtea școlii.

David venea acasă cu ochii în pământ și nu voia să vorbească. Într-o zi l-am găsit ascuns sub masă, plângând încet.

— Bunico, de ce nu vine tata? De ce râd copiii de mine?

Mi s-a rupt sufletul. Ce puteam să-i spun? Că tatăl lui a fugit pentru că era prea slab? Că lumea judecă fără să știe adevărul? L-am strâns tare în brațe și i-am spus doar atât:

— Tata te iubește, dar uneori oamenii mari fac greșeli. Eu sunt aici pentru tine.

Noaptea, când toată casa dormea, mă ridicam din pat și mă uitam la poza lui Radu de pe raft. Îmi aminteam cum era când era mic: vesel, curios, mereu cu zâmbetul pe buze. Unde dispăruse băiatul acela? Ce greșeli făcusem ca mamă?

Odată, la biserică, preoteasa s-a apropiat de mine și mi-a spus pe un ton blând:

— Să nu-ți fie rușine cu familia ta. Dumnezeu vede tot și știe cine are inima curată.

Dar nu era ușor să nu simt rușinea când vecina Ileana mă întreba cu voce tare:

— Ce mai face băiatul dumitale? Tot la oraș? Tot fără grijă?

Uneori îmi venea să țip la toată lumea că nu e vina mea! Că nu eu am ales ca Radu să plece! Dar mă abțineam și mergeam mai departe, cu capul sus, pentru David.

Într-o zi, Irina a venit acasă cu ochii strălucind de speranță.

— Am primit veste că la brutărie se caută un ajutor pentru tura de noapte. Dacă mă angajez și acolo, poate reușim să strângem bani pentru hainele lui David.

Am privit-o cu admirație și tristețe. Era tânără și frumoasă, dar viața îi pusese deja prea multe poveri pe umeri. M-am oferit să am grijă de David și noaptea dacă era nevoie.

Așa au trecut anii. David a crescut sub ochii mei, iar eu am învățat să nu mai ascult gura lumii. Am început să merg mai des la biserică și să mă rog pentru fiul meu pierdut. Uneori primeam câte un mesaj scurt de la el: „Sunt bine.” Atât. Niciun regret, nicio explicație.

Într-o iarnă geroasă, David s-a îmbolnăvit grav. Am stat nopți întregi lângă patul lui, vegheată doar de lumina slabă a lămpii și de rugăciunile mele. Irina era epuizată de muncă și griji. Într-o noapte am simțit că nu mai pot.

— Doamne, dă-mi putere! Nu pentru mine, ci pentru copilul ăsta care n-are nicio vină!

A doua zi dimineață David s-a trezit zâmbind slab:

— Bunico, am visat că tata s-a întors acasă.

Mi-au dat lacrimile. Poate că nu va veni niciodată înapoi, dar eu trebuia să fiu aici pentru el.

Când David a împlinit doisprezece ani, am organizat o mică petrecere cu Irina și câțiva prieteni de-ai lui. Pentru prima dată după mult timp am simțit bucurie adevărată în casă. Am privit spre Irina și am văzut recunoștința în ochii ei.

— N-aș fi reușit fără tine, mamă-soacră.

Am zâmbit trist:

— Nici eu fără voi.

Acum sunt bătrână și obosită. Radu nu s-a mai întors niciodată acasă. Satul încă vorbește uneori despre noi, dar nu-mi mai pasă. Am ales să iubesc și să iert, chiar dacă sufletul meu poartă încă cicatrici adânci.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu rușinea altora? Câți avem curajul să alegem dragostea în locul prejudecăților? Poate că povestea mea îi va face pe unii să se gândească înainte să judece.