Noaptea Furtunii: Secretul Mamei Mele și Trădarea Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să tac! — vocea mamei mele, Irina, răsuna spart prin ușa întredeschisă a bucătăriei, acoperită doar pe jumătate de vuietul ploii care lovea geamurile. Mă oprisem pe hol, cu inima bătându-mi nebunește, încercând să-mi dau seama dacă nu cumva visez. Era trecut de miezul nopții, iar eu mă trezisem să beau apă, dar ceea ce am auzit m-a trezit cu adevărat dintr-un somn mult mai adânc — acela al ignoranței.

— Irina, te rog, nu acum, nu aici! — vocea lui Vlad era joasă, aproape disperată. Nu-l mai auzisem niciodată vorbind așa. M-am apropiat, lipindu-mi spatele de perete, încercând să nu fac zgomot. Mâinile îmi tremurau, iar gândurile mi se învălmășeau. Ce putea să-i spună mama soțului meu, la ora asta, în casa noastră?

— Nu mai pot să ascund, Vlad! Ea merită să știe! — a continuat mama, iar cuvintele ei mi-au tăiat respirația. Despre ce era vorba? Despre mine? Despre noi?

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Am vrut să intru, să-i opresc, să-i întreb ce se întâmplă, dar ceva m-a ținut pe loc. Poate frica. Poate presimțirea că viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Dacă îi spui, o pierdem pe amândouă, Irina! — a șoptit Vlad, iar în vocea lui era o disperare pe care nu o recunoșteam. — Te rog, nu-i face asta!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, fără să știu de ce. Ce secret putea fi atât de grav încât să-i facă pe amândoi să tremure de frică? Am intrat în bucătărie, iar ei s-au întors spre mine ca doi copii prinși cu mâța-n sac. Mama era palidă, cu ochii roșii, iar Vlad părea că vrea să dispară.

— Ce se întâmplă aici? — am întrebat, cu vocea tremurândă.

Mama a deschis gura, dar Vlad a intervenit:

— Nimic, Ana, doar… discutam despre tata. — O minciună atât de evidentă, încât m-a durut. Tata murise acum zece ani, iar subiectul era tabu între noi.

— Nu mă mințiți! — am strigat, iar vocea mi-a răsunat în toată casa. — Ce ascundeți de mine?

Mama s-a prăbușit pe scaun, cu fața în palme. Vlad a rămas în picioare, cu pumnii strânși. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în ploaie, desculță, fără să-mi pese că tunetele zguduiau cerul. Am plâns acolo, sub stropii reci, până când nu am mai avut lacrimi.

A doua zi, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii umflați, dar părea hotărâtă.

— Ana, trebuie să știi adevărul. — Vocea ei era calmă, dar în spatele cuvintelor se simțea o durere veche. — Vlad… Vlad nu e doar soțul tău. E și… fratele tău vitreg.

Am simțit cum lumea se prăbușește. Am început să râd, isteric, crezând că e o glumă proastă. Dar mama nu râdea. Mi-a povestit totul: cum, cu un an înainte să mă nasc, avusese o relație scurtă cu tatăl lui Vlad, pe atunci vecinul nostru. Cum, după ce s-a născut Vlad, fiecare familie a încercat să-și vadă de viață, să uite. Cum, după moartea tatălui meu, Vlad a rămas aproape de noi, iar eu m-am îndrăgostit de el fără să știu nimic.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? — am urlat, simțind că mă sufoc.

— Am vrut să te protejez. Am crezut că dacă nu știi, nu te va răni. Dar m-am înșelat. — Mama plângea, iar eu nu mai aveam putere să o consolez.

Vlad a venit la mine mai târziu, cu ochii roșii și barba nerasă.

— Ana, nu am știut nici eu până acum câteva luni. Mama ta mi-a spus abia recent. Am vrut să-ți spun, dar nu am avut curaj. Te iubesc, Ana, nu ca pe o soră, ci ca pe femeia vieții mele. — Vocea lui era spartă, iar eu nu știam dacă să-l cred sau să-l urăsc.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama a încercat să mă convingă că sângele nu înseamnă totul, că dragostea noastră nu e un păcat. Vlad a insistat că nu contează trecutul, ci prezentul. Dar eu nu mai știam cine sunt. Prietenele mele, când au aflat, m-au privit ca pe o ciudată. Vecinii au început să șușotească. M-am simțit izolată, trădată, murdară.

Am început să mă gândesc la copilăria mea, la toate momentele în care mama părea absentă, la privirile pe care le schimba cu mama lui Vlad la serbările școlare. La tăcerile apăsătoare dintre adulți. La faptul că niciodată nu am avut voie să merg singură la casa lor, deși eram vecini. Totul avea acum sens, dar era un sens care mă durea.

Într-o seară, am ieșit cu Vlad pe malul Oltului, acolo unde ne plimbam când eram adolescenți. Am stat pe bancă, privind apa tulbure.

— Ce facem acum? — l-am întrebat, cu vocea stinsă.

— Ce vrei tu să facem, Ana? Eu nu pot să renunț la tine. — Mi-a luat mâna, dar eu am tras-o înapoi.

— Nu știu dacă pot să trec peste asta. Nu știu dacă pot să te mai privesc la fel. — Am început să plâng, iar el m-a strâns în brațe, fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Mama s-a mutat la sora ei, iar eu și Vlad trăim într-o liniște apăsătoare. Încercăm să ne reconstruim viața, dar rana e încă deschisă. Uneori mă întreb dacă aș fi preferat să nu aflu niciodată adevărul. Alteori cred că e mai bine așa, că măcar acum știu cine sunt și de unde vin.

Dar în fiecare noapte, când ploaia bate în geam, mă întorc la acea noapte a furtunii și mă întreb: oare adevărul ne eliberează cu adevărat sau doar ne distruge? Voi ce ați fi făcut în locul meu?