Bătăi în noapte: Lacrimile soacrei și trădarea care nu se uită

— Nu mai plânge, mami, te rog… îi șopteam lui Vlad, legănându-l ușor în brațe, când am auzit bătăile disperate în ușă. Era târziu, ploua cu găleata, iar blocul nostru din cartierul Titan părea înghițit de liniște. Am tresărit, cu inima bătându-mi nebunește. Cine putea fi la ora asta?

Am deschis ușa și am văzut-o pe soacra mea, Maria, udă leoarcă, cu ochii umflați de plâns. „Irina, pot să intru? Nu mai pot…”, a spus printre sughițuri. Am simțit cum mi se strânge stomacul. De luni întregi, relația noastră era tensionată. După ce am aflat de aventura lui Radu, soțul meu, Maria a încercat să mă convingă să-l iert, să nu destram familia. Dar eu nu mai puteam. Nu după tot ce am îndurat.

Am lăsat-o să intre. S-a prăbușit pe canapea, cu palmele la față. Vlad s-a trezit și a început să plângă. L-am luat în brațe și am încercat să-l liniștesc, dar simțeam cum mă sufoc între nevoile copilului și durerea femeii din fața mea. „Ce s-a întâmplat, mamă Maria?”, am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

„Radu nu mai răspunde la telefon… Nu știu unde e, nu știu ce face… Mi-e frică să nu fi făcut vreo prostie”, a izbucnit ea. Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuia să port eu povara asta? De ce eu trebuia să fiu mereu cea care repară, care ascultă, care iartă?

M-am așezat lângă ea, cu Vlad în brațe. „Maria, eu nu mai pot. Am încercat să iert, am încercat să uit… Dar nu pot. Nu după ce am trecut prin ani de tratamente, de speranțe spulberate, de nopți în care am plâns amândoi pentru că nu puteam avea copii. Și când, în sfârșit, l-am avut pe Vlad, el… el a găsit alinare în altă parte.”

Maria a început să tremure. „Știu, Irina, știu… Dar e și el om. A greșit. Eu… eu nu vreau să vă pierd pe amândoi. Nu vreau să-mi pierd nepotul, să-mi pierd fiul. Ce să fac?”

Am simțit cum mă năpădesc amintirile. Ani întregi de analize, de injecții, de umilințe la clinici. Radu era mereu acolo, dar tot mai absent. Când am aflat că am rămas însărcinată, am crezut că totul se va schimba. Dar nu s-a schimbat nimic. El era tot mai rece, tot mai departe. Până într-o zi, când am găsit mesajele. O chema Simona. O colegă de la birou. Am simțit că mi se rupe sufletul.

„Irina, te rog…”, a spus Maria, apucându-mă de mână. „Nu-l lăsa să se piardă. E slab, dar e fiul meu. Și tu ești ca o fiică pentru mine.”

Am izbucnit. „Nu sunt fiica ta! Dacă aș fi fost, nu m-ai fi pus să-l iert orice ar fi. Nu m-ai fi făcut să mă simt vinovată pentru că nu pot trece peste. Eu nu mai pot, Maria! Nu mai pot să fiu singură în doi!”

Vlad s-a liniștit și a adormit la pieptul meu. Maria plângea în hohote. Am stat așa minute în șir, fiecare cu durerea ei. Într-un final, ea a șoptit: „Știi… și eu am fost trădată. Tatăl lui Radu m-a părăsit când el avea doar șapte ani. Am rămas singură, cu un copil și cu rușinea pe care o simțeam la fiecare privire a vecinilor. Am jurat că nu voi lăsa familia să se destrame. Dar poate că am greșit…”

Am privit-o altfel atunci. Nu mai era doar soacra care mă judeca, ci o femeie rănită, care încerca să-și salveze ce mai putea fi salvat. Dar eu? Cine mă salva pe mine?

Telefonul a sunat brusc. Era Radu. Am răspuns cu mâna tremurândă. „Irina… sunt la spital. Am avut un accident cu mașina. Nu e grav, dar… am nevoie de tine.”

Maria a sărit în picioare. „Hai, mergem!”

Am privit-o lung. „Nu știu dacă mai pot să merg, Maria. Nu știu dacă mai pot să fiu acolo pentru el. Poate că e timpul să fiu acolo pentru mine.”

Ea a dat din cap, cu ochii plini de lacrimi. „Te înțeleg. Dar te rog… gândește-te la Vlad.”

Am rămas singură în hol, cu Vlad dormind liniștit la pieptul meu. Ploua tot mai tare. M-am uitat la ușa pe care Maria tocmai o trântise după ea și m-am întrebat: câte femei ca mine trăiesc în tăcere durerea asta? Câte dintre noi ne pierdem pe noi înșine încercând să salvăm ceva ce nu mai poate fi salvat?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că uneori trebuie să alegem între a ierta și a ne regăsi pe noi înșine. Dar oare cât de mult putem duce înainte să ne frângem de tot?

Voi ce ați face în locul meu? Ați mai putea ierta sau ați alege să vă salvați sufletul?