Când Viața Mea Nu-mi Mai Aparținea: Povestea unei Bunici din București

— Mamaie, unde e ursulețul meu? — vocea stridentă a lui Vlad răsună din sufragerie, în timp ce eu încerc să termin de spălat vasele. Mâinile îmi tremură ușor, iar spatele mă doare de la atâta aplecat. E a treia oară azi când Vlad își pierde jucăria preferată, iar eu trebuie să las totul baltă ca să-l ajut.

— În dulapul de lângă pat, puiule, acolo unde l-ai pus aseară, îi răspund, încercând să-mi ascund oboseala. Dar el deja plânge, iar sora lui, Ana, începe și ea să țipe că vrea suc.

Mă uit la ceas. E abia ora 10 dimineața. Ziua abia a început și simt că nu mai am aer. De când m-am pensionat, viața mea s-a transformat într-un carusel amețitor de scutece, biberoane, teme și plânsete.

Totul a început acum doi ani, când fiica mea, Irina, și ginerele meu, Sorin, au venit la mine cu ochii plini de speranță și promisiuni. — Mamă, te rugăm, nu avem cu cine să lăsăm copiii. Grădinița e prea scumpă, iar bonele… nu avem încredere. Doar tu poți să ne ajuți.

Am acceptat fără să clipesc. Cum să nu-mi ajut copiii? Cum să nu fiu acolo pentru nepoții mei? Mi-am spus că va fi doar pentru câteva luni, până se mai descurcă ei. Dar lunile s-au transformat în ani, iar eu am devenit, încet-încet, invizibilă în propria mea casă.

— Maria, ai făcut supă pentru copii? — mă întreabă Irina într-o seară, când vine să-i ia acasă. Tonul ei nu e răutăcios, dar nici recunoscător. E ca și cum totul i se cuvine. — Da, am făcut, îi răspund, dar nu mă privește în ochi. E cu ochii în telefon, deja grăbită să plece.

În fiecare zi, mă trezesc la 6 dimineața, pregătesc micul dejun, îi îmbrac pe cei mici, îi duc în parc, le fac temele, gătesc, spăl, calc. Seara, când rămân singură, mă uit la poza soțului meu, Ion, care a murit acum cinci ani. — Ce-ai fi zis tu, Ioane, dacă m-ai fi văzut așa? Oare ăsta e rostul bătrâneții? Să devii umbra familiei tale?

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Irina. — Mamă, aș vrea să merg și eu la biserică duminica, să mă văd cu vecinele. Poate găsiți o soluție să stați voi cu copiii măcar o zi pe săptămână. Irina a oftat. — Mamă, știi cât muncim… Nu putem. Ești singura noastră soluție.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram Maria, femeia care iubea să citească, să meargă la teatru, să stea la o cafea cu prietenele. Eram doar „mamaie”, mereu la dispoziție, mereu pe fugă, mereu obosită.

Într-o seară, am primit un telefon de la sora mea, Elena. — Maria, hai la noi la țară, măcar un weekend. Să mai respiri și tu aer curat, să mai râzi, să mai fii om! Am început să plâng. — Nu pot, Elena. Cine stă cu copiii? — Dar tu cine ești, Maria? O bonă sau mama lor?

Cuvintele Elenei m-au urmărit zile întregi. Într-o dimineață, când Vlad a vărsat laptele pe covor și Ana a început să țipe că vrea altceva de mâncare, am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu capul în mâini.

Seara, când Irina a venit, am luat inima în dinți. — Irina, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa. Am nevoie de timp pentru mine. Am nevoie să fiu și eu om, nu doar bunică. Irina s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. — Mamă, dar noi pe cine ne bazăm? — Pe voi înșivă, Irina! Sunt mama ta, nu servitoarea voastră.

A urmat o ceartă cumplită. Sorin a ridicat tonul, spunând că sunt egoistă, că nu mă gândesc la viitorul copiilor. Am plâns toată noaptea. A doua zi, nu au mai venit cu copiii. Casa era pustie, liniștea mă apăsa, dar simțeam și o ușurare ciudată.

După câteva zile, Irina m-a sunat. — Mamă, îmi pare rău. N-am realizat cât te-am împovărat. Putem să găsim o soluție împreună? Am plâns amândouă la telefon. Am stabilit să vin doar două zile pe săptămână, iar restul să-și împartă ei responsabilitățile.

Încet-încet, am început să-mi recapăt viața. Am mers la biserică, la vecine, am citit cărți, am ieșit în parc fără să alerg după copii. M-am regăsit pe mine însămi, femeia care eram înainte să devin doar „mamaie”.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: câte bunici din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte femei își pierd vocea și identitatea în numele familiei? Oare nu merităm și noi să fim văzute, ascultate, iubite pentru cine suntem cu adevărat?