„Mama, noi ne înecăm în datorii, iar voi vă plimbați!” – Povestea unei pensii care a dezbinat familia

„Mama, nu mai pot! Voi vă plimbați prin țară, iar noi nu știm cum să mai plătim rata la casă!” Vocea Irinei, fiica mea, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu i-o mai auzisem niciodată. Era o seară de vineri, iar eu tocmai mă întorsesem cu Mircea dintr-o excursie la Sibiu. Aveam încă în suflet bucuria zilelor petrecute împreună, dar cuvintele ei au căzut ca un ciocan peste liniștea noastră.

Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să răspund. Mircea mă privea întrebător, dar nu am avut puterea să-i spun ce se întâmplă. În minte îmi răsunau doar reproșurile Irinei: „Voi ați avut noroc, ați prins vremuri mai bune. Noi ne zbatem, copiii sunt bolnavi mereu, salariile nu ne ajung. Cum puteți să vă gândiți doar la voi?”

Nu știu când am început să mă simt vinovată pentru fiecare mică bucurie. După 38 de ani de muncă la fabrica de confecții din Ploiești și după ce Mircea s-a chinuit o viață întreagă ca șofer pe TIR, visul nostru era simplu: să avem timp pentru noi, să ne plimbăm, să citim, să bem cafeaua pe balcon fără grija ceasului. Dar de când Irina și soțul ei, Radu, au început să aibă probleme cu banii, fiecare ieșire a noastră părea o trădare.

În acea noapte, am stat pe întuneric și m-am gândit la tot ce am sacrificat pentru Irina. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice pentru ca ea să aibă parte de ce e mai bun. Am plătit meditații, am făcut credite pentru facultatea ei la București, am avut grijă de nepoți când era nevoie. Dar acum, când în sfârșit aveam și noi dreptul la liniște, totul părea greșit.

A doua zi dimineață, Mircea a venit cu două cafele și s-a așezat lângă mine pe canapea. „Ce s-a întâmplat aseară? Ai plâns toată noaptea.” I-am povestit totul. S-a uitat lung la mine și mi-a spus: „Nu putem trăi viața lor în locul lor. Am muncit o viață, am făcut tot ce am putut. Dacă le dăm totul acum, ce ne mai rămâne nouă?”

Dar nu era atât de simplu. Irina a început să ne sune tot mai des, cerând bani pentru rate, pentru medicamentele copiilor, pentru reparații la mașină. La început i-am ajutat fără să clipim. Dar pensiile noastre nu erau mari și, încet-încet, am început să renunțăm la micile noastre bucurii. Excursiile au devenit rare, cafeaua de la terasă a fost înlocuită cu cea făcută acasă. Mircea a început să se închidă în el, iar eu mă simțeam tot mai vinovată.

Într-o zi, după ce i-am trimis Irinei ultimii bani pe care îi aveam deoparte pentru o urgență medicală inventată de Radu, Mircea a izbucnit: „Nu mai pot! Parcă suntem niște bancomate! Nu mai avem viață, nu mai avem nimic!”

Am încercat să-i explic Irinei că nu mai putem ajuta ca înainte. A urmat o ceartă cumplită. „Voi nu înțelegeți! Dacă nu ne ajutați, pierdem casa! Ce fel de părinți sunteți?” Am simțit că mă prăbușesc. Cum să aleg între liniștea noastră și siguranța copilului meu?

În acea seară, am ieșit pe balcon și am privit orașul. Mi-am amintit de mama mea, care îmi spunea mereu: „Copiii nu trebuie să-ți fie povară la bătrânețe.” Dar oare nu suntem datori să-i ajutăm cât putem? Sau poate că am greșit undeva, crescând-o pe Irina să creadă că totul i se cuvine?

Săptămânile au trecut, iar relația cu Irina s-a răcit. Nu ne mai suna decât când avea nevoie de bani. Nepoții nu mai veneau la noi, iar casa era tot mai goală. Mircea s-a îmbolnăvit de inimă și a trebuit să mergem des la spital. Într-o zi, când am sunat-o pe Irina să-i spun că tatăl ei e internat, mi-a răspuns sec: „Nu pot veni. Am treabă.”

Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi. Am plâns toată noaptea și m-am întrebat unde am greșit. Poate că am dat prea mult, poate că nu am știut să spunem „nu” la timp. Poate că am confundat dragostea cu sacrificiul fără limite.

După ce Mircea s-a externat, am hotărât să ne trăim viața cât mai avem putere. Am început să ieșim din nou la plimbare, să mergem la teatru, să ne bucurăm de fiecare zi. Irina nu a mai sunat aproape deloc. Uneori mă doare tăcerea ei mai mult decât orice reproș.

Într-o duminică, pe când stăteam pe bancă în parc, Mircea m-a întrebat: „Tu ce crezi? E pensia noastră sau a întregii familii?” Nu am știut ce să-i răspund. Poate că fiecare generație trebuie să-și poarte crucea, dar nu cu prețul fericirii celorlalți.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare e egoism să vrei liniște la bătrânețe? Sau e doar dreptul nostru câștigat cu greu? Voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul la propria viață?