Casa noastră, dar nu și viața noastră: Povestea unei invazii tăcute

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc locul pe canapeaua din sufragerie, printre hainele aruncate de verișoara lui și jucăriile copiilor ei. Vlad, soțul meu, s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neînțeles.

— Ce vrei să fac? Sunt rudele mele, nu pot să le dau afară pe drumuri, a răspuns el, evitând să mă privească în ochi.

Asta era deja a treia lună de când Mariana, verișoara lui Vlad, împreună cu cei doi copii și soțul ei, Nicu, locuiau cu noi. Inițial, au venit sub pretextul că apartamentul lor se renovează și că vor sta doar două săptămâni. Două săptămâni care s-au transformat în luni, iar casa noastră, odinioară liniștită, a devenit un câmp de bătălie al nervilor și frustrărilor.

Mă trezeam dimineața înaintea tuturor, doar ca să pot bea o cafea în liniște. Dar și atunci, Mariana apărea în halatul meu preferat, cu părul ciufulit și vocea răgușită:

— Ai făcut cafea? Dă-mi și mie o cană, că nu mai pot de oboseală cu copiii ăștia.

Îmi venea să țip, dar mă abțineam. Mă simțeam ca o străină în propria casă. Nu mai aveam niciun colț doar al meu. Baia era mereu ocupată, bucătăria plină de vase nespălate, iar dormitorul nostru devenise depozit pentru bagajele lor. Nicu își lăsa bocancii murdari pe hol, iar copiii alergau și țipau până târziu în noapte.

Mama mea mă suna aproape zilnic:

— Irina, nu poți continua așa. Spune-i lui Vlad că nu e normal! Casa voastră nu e hotel!

Dar cum să-i spun? Vlad era prins între loialitatea față de familie și promisiunea făcută mie, că vom avea un cămin doar al nostru. De fiecare dată când încercam să deschid subiectul, mă simțeam vinovată, de parcă aș fi cerut ceva absurd. Și totuși, nu mai puteam respira.

Într-o seară, după ce am găsit iarăși frigiderul gol și copiii Marianei mâncând direct din oală, am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. Mă simțeam invizibilă. Vlad a venit după mine, dar nu a spus nimic. Doar a stat lângă mine, tăcut, cu privirea pierdută.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am nicio putere aici. Nu mai e casa mea. Nu mai suntem noi. Tu și cu mine. Suntem doar niște gazde tolerate în propria viață.

— O să plece, Irina. Doar să termine cu renovarea. Mai au puțin, a încercat el să mă liniștească.

Dar mințea. Și el știa. Și eu știam. Mariana nu avea niciun gând să plece. Își adusese deja hainele de iarnă, iar Nicu vorbea despre înscrierea copiilor la grădinița din cartierul nostru.

Într-o duminică, când am încercat să organizez o masă doar pentru noi doi, Mariana a intrat în bucătărie cu o față lungă:

— Vai, Irina, nu ne-ai chemat și pe noi? Copiii voiau și ei supă de pui…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad a dat din umeri și a pus încă două farfurii pe masă. Eu am ieșit pe balcon și am plâns din nou.

Seara, după ce toți s-au culcat, am intrat în dormitorul nostru și am început să împachetez câteva haine. Vlad m-a privit speriat:

— Ce faci?

— Plec la mama. Nu mai pot. Dacă tu nu poți să le spui să plece, atunci plec eu. Nu mai suport să fiu invitată în propria casă.

A tăcut mult timp. Apoi a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Irina, nu vreau să te pierd. Dar nu știu cum să le spun. Mi-e frică să nu se supere toată familia pe mine. Tata încă nu vorbește cu mine de când am refuzat să-l ajut cu banii pentru mașină…

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? Familia ta sau doar cineva care trebuie să suporte totul?

A doua zi dimineață, Mariana a găsit scrisoarea mea pe masă. Am plecat la mama pentru câteva zile. Vlad m-a sunat de zeci de ori. În cele din urmă, a venit la mine și mi-a spus că a vorbit cu Mariana și Nicu. Că le-a dat un termen limită. Că a ales să fim noi doi, nu toată lumea pe capul nostru.

Au plecat după încă două săptămâni de tensiuni și priviri urâte. Casa a rămas goală, dar liniștea era apăsătoare. Relația noastră avea nevoie de timp să se vindece. Eu aveam nevoie de timp să mă regăsesc.

Uneori mă întreb: de ce ne e atât de greu să spunem „nu” celor dragi, chiar și atunci când ne pierdem pe noi înșine? Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin, doar de frica scandalului sau a judecății familiei?