Când ușile se trântesc: Mărturia unei nurori

— Nu cred că ai făcut asta, Ilinca! Cum ai putut să-i vorbești așa mamei mele?

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi spargă pieptul. Încercam să-mi găsesc cuvintele, dar fiecare replică pe care o repetasem în minte părea acum inutilă.

— Vlad, nu i-am spus nimic rău. Doar i-am cerut să mă anunțe înainte să vină. Atât. Nu e normal să intre peste noi oricând vrea ea…

El a oftat, s-a ridicat de la masă și a început să se plimbe nervos prin cameră. Pe geam se vedea blocul vecin, cu rufe atârnate pe sârmă, ca niște steaguri albe de capitulare. M-am simțit mică, invizibilă, prinsă într-o luptă care nu era a mea, dar în care eram mereu aruncată.

Totul începuse cu două ore înainte, când doamna Mariana, soacra mea, a apărut la ușă fără să anunțe. Avea o pungă cu plăcinte calde și privirea aceea critică, pe care o recunoșteam de la prima întâlnire. Am deschis ușa cu un zâmbet forțat.

— Bună ziua, mamă! Ce surpriză… Nu ne-ați sunat deloc.

— Ce să mai sun, Ilinca? Doar suntem familie, nu? Am trecut să văd dacă sunteți bine. Și să vă aduc ceva bun, că știu că tu nu prea ai timp de gătit, a zis, aruncând o privire spre chiuveta în care se adunaseră câteva farfurii.

Am simțit cum mă înroșesc. Nu era prima dată când făcea remarci de genul acesta, dar de data asta, oboseala și frustrarea s-au adunat ca un nor greu deasupra mea.

— Mulțumim, dar chiar nu era nevoie. Data viitoare, vă rog, sunați înainte. Poate nu suntem acasă sau avem alte planuri…

A tăcut o clipă, apoi a lăsat punga pe masă cu un gest teatral.

— Nu-i nimic, Ilinca. Văd că nu mai e nevoie de mine aici. Mă retrag, să nu deranjez.

A ieșit trântind ușa, iar eu am rămas cu un gust amar și cu plăcintele pe masă. Vlad a venit acasă la scurt timp după aceea, iar când i-am povestit ce s-a întâmplat, a reacționat ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru tot.

— Tu nu înțelegi cât de mult ține la noi! Așa e ea, mai impulsivă, dar nu face nimic cu răutate. De ce nu poți să fii mai tolerantă?

— Vlad, nu e vorba de toleranță. E vorba de respect. Și eu am nevoie de spațiu, de intimitate. Nu pot să trăiesc mereu cu senzația că trebuie să fiu pregătită pentru inspecție…

Discuția a degenerat rapid. Fiecare cuvânt al meu părea să-l rănească, iar fiecare apărare a lui pentru mama lui mă făcea să mă simt tot mai singură. M-am întrebat de nenumărate ori dacă nu cumva eu sunt problema, dacă nu cumva cer prea mult.

Seara, după ce Vlad a plecat să-și caute mama, am rămas singură în apartamentul nostru mic, cu plăcintele reci și cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mi-am amintit de prima zi când am venit aici, plină de speranță, crezând că vom construi ceva frumos împreună. Dar realitatea era alta: fiecare gest, fiecare cuvânt era interpretat, analizat, pus sub lupă de ochii vigilenți ai soacrei mele.

Nu era o femeie rea, știam asta. Își crescuse singură băiatul după ce soțul ei murise într-un accident la combinat. Îl protejase cu orice preț, iar acum nu știa cum să-l lase să fie bărbat în casa lui. Îmi povestise odată, cu ochii umezi, cât de greu i-a fost să plătească facturile, să-l țină la facultate, să nu-l lase să simtă lipsurile. Poate că eu eram doar o străină care îi răpea singura bucurie.

Dar și eu aveam dreptul la fericire. La liniște. La o familie în care să nu mă simt mereu judecată.

A doua zi dimineață, Vlad s-a întors acasă tăcut. Nu a spus nimic despre mama lui, dar am simțit că între noi s-a ridicat un zid. Am încercat să vorbim, dar fiecare încercare se lovea de același subiect: cine are dreptate? Cine trebuie să cedeze?

— Ilinca, nu vreau să te pierd, dar nici pe mama nu pot s-o rănesc. Ce vrei să fac?

— Vreau doar să fim o familie normală, Vlad. Să avem reguli, să ne respectăm spațiul. Nu vreau să alegi între mine și ea, dar vreau să știu că suntem pe aceeași parte.

A tăcut mult timp, apoi a ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă. Am rămas în bucătărie, privind la plăcintele care se uscaseră pe masă. M-am întrebat dacă nu cumva toate familiile trec prin asta, dacă nu cumva fiecare nora și fiecare soacră poartă același război tăcut.

În zilele următoare, am încercat să repar lucrurile. Am sunat-o pe doamna Mariana, am invitat-o la cafea, am încercat să-i explic că nu vreau să o exclud, ci doar să găsim o cale de mijloc. A venit, dar privirea ei era rece, iar vorbele puține. Am simțit că nu mă va ierta niciodată pentru că am îndrăznit să-i trasez o limită.

Vlad a rămas prins între noi, tot mai obosit, tot mai absent. Seara, când stingem lumina, simt că fiecare dintre noi doarme cu spatele la celălalt, fiecare cu propriile răni.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrifici din tine pentru a păstra o familie unită? Și cine decide unde se termină datoria și unde începe dreptul la fericire?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că, uneori, ușile trântite spun mai mult decât toate cuvintele nespuse. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi echilibrul între iubire și limite?