De ce tocmai eu? Povestea unei fiice invizibile

— De ce tocmai eu, mamă? De ce trebuie mereu să fiu eu cea care renunță? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina rece a dimineții. Mama, întinsă pe canapea, cu fața palidă și ochii pierduți, a oftat adânc, evitând să mă privească. Tata s-a uitat la mine ca la o străină, iar fratele meu, Vlad, și-a ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi fost treaba lui.

Adevărul e că niciodată nu am fost „copilul preferat”. Vlad era mereu cel lăudat, cel pentru care se găseau bani de meditații, excursii și haine noi. Eu eram fata care trebuia să fie cuminte, să nu deranjeze, să nu ceară nimic. Am crescut cu senzația că sunt invizibilă, că orice aș face nu va fi niciodată suficient. Mama mă corecta mereu: „De ce nu poți fi și tu ca Vlad? Uite ce frumos vorbește el cu toată lumea!”

Când mama a primit diagnosticul de cancer, lumea noastră s-a prăbușit. Tata a început să bea mai mult, Vlad a plecat la București „pentru job”, iar eu am rămas singură cu toate: drumuri la spital, cumpărături, curățenie, nopți nedormite lângă patul ei. Toți au presupus că e normal să fie așa. Că eu trebuie să mă sacrific. Că e datoria mea.

Într-o seară, după ce i-am schimbat perfuzia și i-am dat medicamentele, mama m-a prins de mână și mi-a spus cu voce stinsă:

— Știu că nu ți-a fost ușor. Dar Vlad are viața lui. Tu ești mai puternică.

Am simțit cum mi se strânge inima. Puternică? Sau doar mai puțin importantă? Am vrut să țip, să-i spun tot ce am ținut în mine ani de zile: că m-a durut fiecare comparație, fiecare privire rece, fiecare moment în care m-am simțit un accesoriu în propria familie. Dar n-am făcut-o. Am tăcut și am plecat în camera mea, unde am plâns până dimineața.

Într-o zi, Vlad a venit acasă. A adus flori și o cutie de bomboane pentru mama. S-a așezat lângă ea și i-a povestit despre birou, despre cât de greu e să fii manager la 28 de ani. Mama îl asculta cu ochii mari, uitând pentru câteva clipe de boală. Eu stăteam în prag, cu mâinile murdare de la vasele nespălate.

— Nu vrei să vii și tu la București? m-a întrebat Vlad într-o doară. — Poate găsești ceva de lucru pe lângă mine.

— Cine rămâne cu mama? am întrebat eu, privind spre tata care se făcea că citește ziarul.

— Păi… tu ești fata, nu? a spus tata fără să ridice privirea.

Atunci am simțit că ceva se rupe definitiv în mine. Am ieșit din casă și am mers pe jos până la marginea satului, unde câmpul era plin de maci. Am stat acolo ore întregi, încercând să-mi adun gândurile. De ce trebuie să fiu mereu eu cea care renunță? De ce nu poate Vlad să lase totul și să vină acasă? De ce mama nu vede cât mă doare?

În noaptea aceea am luat o decizie. A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajul și am intrat în sufragerie. Mama era trează, tata dormea pe fotoliu.

— Plec la București. Am găsit un post de asistentă la o clinică privată. Nu mai pot să stau aici.

Mama a început să plângă. Tata s-a trezit și a început să țipe:

— Cum poți să ne lași așa? Ești egoistă! Nu te-am crescut așa!

— Nu m-ați crescut deloc, am spus eu printre lacrimi. M-ați folosit. Mereu ați avut nevoie de mine doar când era greu. Acum am nevoie eu de mine.

Vlad a venit după două zile. M-a sunat:

— Ce-ai făcut, Sorina? Toată lumea e supărată pe tine. Cum poți să fii atât de rece?

— Vlad, tu ai fost vreodată întrebat dacă vrei să renunți la viața ta pentru familie? Ai fost vreodată pus să alegi între tine și ceilalți?

A tăcut. Pentru prima dată, cred că a înțeles ceva.

La București nu mi-a fost ușor. Am dormit pe canapea la o prietenă, am lucrat ture duble, am plâns de dor și vinovăție. Dar pentru prima dată în viață am simțit că trăiesc pentru mine. Am început să merg la terapie. Să scriu într-un jurnal. Să-mi dau voie să fiu supărată pe părinții mei.

Mama a murit după un an. Nu m-am întors la înmormântare. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești mulțumită.” Am plâns mult, dar nu m-am întors. Vlad mi-a scris după câteva luni: „Mi-e dor de tine. Poate ar trebui să vorbim.”

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Știu doar că, pentru prima dată, am ales pentru mine. Și poate că unele răni nu se vor vindeca niciodată, dar măcar acum știu cine sunt.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți ne sacrificăm fără să fim văzuți sau apreciați? Poate că e timpul să vorbim despre asta…