Când fiica mea a intrat pe ușa salonului – povestea unei mame rănite de propriul copil

— Nu trebuia să vii, Marta, am spus încet, cu vocea răgușită, când am văzut-o stând în pragul salonului, cu brațele încrucișate și privirea aceea rece pe care o cunosc prea bine. Mirosea a parfum scump, a viață trăită în altă parte, departe de mine, de satul nostru, de tot ce am încercat să-i ofer.

— N-am venit pentru tine, mamă, ci pentru că m-a sunat Nicoleta. A zis că e grav. Că poate nu mai apuci să mă vezi.

M-a durut mai tare decât perfuzia care-mi străpungea vena. Am simțit cum sângele mi se răcește. Nicoleta, sora ei mai mică, mereu împăciuitoare, mereu între noi două, încercând să ne lipească bucățile sparte.

Marta s-a așezat pe scaunul de lângă pat, fără să mă privească. Și-a scos telefonul și a început să răsfoiască ceva, ca și cum ar fi fost la o coadă la farmacie, nu lângă mama ei bolnavă.

— Cum ești? a întrebat, fără să ridice ochii.

— Cum să fiu? Sunt aici, între străini, cu inima cât un purice. Dar tu? Tu cum ești, Marta?

A oftat. — Nu despre mine e vorba acum.

Mi-am mușcat buza. Mereu așa a fost. Niciodată nu era despre ea, niciodată nu voia să vorbim despre ce simte. Poate nici nu știa cum. Poate eu am făcut-o să fie așa.

Am crescut-o singură, după ce tatăl ei a plecat la muncă în Italia și n-a mai venit decât de două ori pe an, cu sacoșe pline și sufletul gol. Am muncit la CAP, am spălat scări, am făcut curat în casele altora ca să le pun fetelor mele pâine pe masă și să le țin la școală. Marta a fost mereu cea mai ambițioasă. A intrat la facultate la București și n-a mai vrut să audă de sat, de mine, de trecut.

— De ce ai venit cu atâta ură în tine? am întrebat-o, cu lacrimi în ochi. Ce ți-am făcut atât de rău?

A ridicat privirea și pentru o clipă am văzut fetița aceea mică, cu genunchii juliți și ochii mari, speriați. Dar s-a stins repede.

— Nu știu, mamă. Poate pentru că niciodată n-ai fost mulțumită de mine. Că mereu m-ai comparat cu Nicoleta. Că orice făceam era prea puțin. Că mi-ai spus că dacă plec la oraș o să mă pierd. Și poate chiar m-am pierdut.

Am simțit cum mă sufoc. — Eu doar am vrut să-ți fie bine! Să nu duci lipsă de nimic!

— Dar eu am dus lipsă de tine! a izbucnit ea. De tine, mamă! De o vorbă bună, de o mângâiere. Nu de haine curate și mâncare caldă. Asta nu ține loc de dragoste.

Am rămas fără cuvinte. M-am gândit la toate serile când veneam acasă obosită, când le certam că nu și-au făcut temele sau că au spart vreo cană. La toate zilele când nu le-am spus „te iubesc” pentru că mi se părea că faptele mele vorbesc de la sine. Dar poate nu au vorbit destul de tare.

— Știi ce e cel mai greu? a continuat Marta, cu voce tremurată. Că acum, când te văd aici, mă simt vinovată că nu pot să te iert. Că încă mă doare tot ce n-am primit.

Mi-au curs lacrimile pe obraji. — Iartă-mă, Marta. Nu știam cum să fiu altfel. N-am avut de la cine să învăț. Mama mea era și ea rece, aspră. Așa era lumea noastră. Dar te-am iubit, te iubesc…

A tăcut mult timp. S-a ridicat și s-a uitat pe geam, la copacii goi din curtea spitalului. — Poate că și eu ar trebui să învăț să fiu altfel. Să nu port mai departe răceala asta.

În salon a intrat Nicoleta, cu un buchet de flori de câmp și un zâmbet trist. — Ce faceți voi aici? Vă certați iar?

Marta a zâmbit amar. — Nu, Nico, încercăm să ne spunem adevărul. Poate e timpul.

Nicoleta s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna în palmele ei calde. — Mamă, fiecare dintre noi are rănile ei. Dar poate că putem să ne vindecăm împreună.

Am privit-o pe Marta și am văzut pentru prima dată femeia care a devenit: puternică, dar atât de fragilă pe dinăuntru. M-am întrebat unde am greșit și dacă mai pot repara ceva.

— Vrei să stai cu mine azi? am întrebat-o încet.

A dat din cap și s-a așezat la marginea patului. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem aproape.

Seara a venit repede peste salonul nostru mic. Am vorbit despre copilărie, despre tata, despre visele pe care le-am avut fiecare și pe care le-am îngropat sub griji și tăceri. Am plâns împreună și ne-am ținut de mână ca două naufragiate care se agață una de alta ca să nu se piardă în valuri.

Când Marta a plecat, mi-a șoptit la ureche: — Poate nu putem schimba trecutul, mamă, dar putem încerca să fim mai bune una cu alta de acum înainte.

Am rămas singură în salon, cu inima plină de durere și speranță. M-am întrebat: oare câte mame și fiice trăiesc aceeași poveste, fără să-și spună niciodată adevărul? Oare cât de greu e să ierți și să fii iertat? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu că azi am făcut primul pas spre vindecare.