Între două lumi: când sângele nu mai înseamnă familie

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să strâng după tine în fiecare zi! Ți-am spus de atâtea ori, nu sunt menajera ta!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau în timp ce strângeam farfuriile murdare pe care verișoara mea le lăsase de cu seară. Irina stătea rezemată de tocul ușii, cu telefonul în mână, privindu-mă cu o nepăsare care mă durea mai tare decât orice cuvânt.

— E doar o farfurie, Livia. Nu trebuie să faci atâta caz, zise ea, ridicând din umeri.

O farfurie? Era a cincea oară săptămâna asta când îi reproșam același lucru. Când Irina s-a mutat la mine, după ce și-a pierdut locul de muncă din Ploiești, am crezut că îi fac un bine. Mama îmi spunea mereu: „Sângele apă nu se face.” Dar sângele, uneori, poate să-ți otrăvească liniștea.

La început, totul părea o aventură. Seara stăteam la povești, râdeam de amintirile din copilărie, făceam planuri despre cum să ne împărțim cheltuielile. Dar după doar două săptămâni, am început să simt că trăiesc cu o străină. Irina nu-și găsea de lucru, dormea până la prânz, iar eu mă întorceam obosită de la serviciu și găseam casa vraiște. Încercam să nu spun nimic, să nu stric atmosfera, dar fiecare zi era o picătură care umplea paharul.

Într-o seară, după ce am plătit singură întreținerea și curentul, am încercat să vorbesc cu ea:

— Irina, trebuie să ne împărțim cheltuielile. Nu pot să duc totul singură.

— Știu, dar luna asta n-am de unde. Promit că luna viitoare îți dau tot ce trebuie.

Promisiuni. Doar promisiuni. A trecut o lună, apoi încă una. Irina își găsea scuze, iar eu mă simțeam tot mai mică în propria casă. Mama mă suna și mă întreba dacă ne descurcăm. Nu aveam curaj să-i spun adevărul. Tata, mereu pragmatic, mi-a zis într-o zi:

— Livia, nu poți salva pe toată lumea. Nici măcar pe cei din familie.

Dar cum să-i spun Irinei să plece? Cum să-i spun că nu mai pot? Într-o seară, am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat încet:

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Livia… Mă simt un nimeni. N-am bani, n-am serviciu, n-am niciun rost.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am stat lângă ea, i-am ținut mâna și i-am promis că o să fie bine. Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Eu eram tot mai obosită, tot mai irascibilă. Prietenii mei nu mai veneau pe la mine, pentru că Irina făcea mereu glume nepotrivite sau se plângea de viață.

Într-o duminică, când am ajuns acasă după o vizită la părinți, am găsit-o pe Irina cu încă trei prieteni de-ai ei, fumând în sufragerie. Mirosea a alcool și a dezamăgire. Am simțit că explodez.

— E casa mea! Nu poți să faci ce vrei aici!

— Livia, relaxează-te! E doar o seară între prieteni.

— Nu! Nu mai pot! Vreau să pleci!

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Am spus lucruri pe care nu credeam că le voi rosti vreodată. Irina a plâns, eu am plâns. A doua zi dimineață, și-a făcut bagajele și a plecat fără să se uite înapoi.

Casa era dintr-o dată prea liniștită. Am stat pe canapea, cu o ceașcă de ceai rece în mână, și m-am întrebat dacă am făcut bine. Mama m-a sunat și mi-a spus că Irina s-a dus la ea. Tata mi-a zis doar atât:

— Ai făcut ce trebuia.

Dar eu nu știu dacă am făcut ce trebuia. Îmi lipsește Irina, dar îmi lipsește și liniștea pe care o aveam înainte. Mă întreb dacă familia chiar înseamnă să te sacrifici mereu pentru ceilalți sau dacă uneori trebuie să te alegi pe tine.

Oare câți dintre noi trăim cu vinovăția că nu putem salva pe toată lumea? Oare cât de mult putem duce înainte să ne pierdem pe noi înșine?