Când egalitatea intră în bucătărie: Povestea mea, Măria, și familia mea

— Măria, de ce nu-l lași și pe Mihai să spele vasele? Nu e doar treaba femeii, știi?
Vocea Cătălinei răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii de la ciorba de perișoare și mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Mă uit la ea, la ochii ei verzi, hotărâți, și simt cum mi se strânge inima. Mihai, băiatul meu, stă între noi, cu privirea în podea, ca un copil prins cu tema nefăcută.

Nu știu când s-a schimbat lumea atât de mult. În casa părinților mei, bărbații nu intrau în bucătărie decât să mănânce. Mama nu s-ar fi gândit vreodată să-i ceară tatei să spele vasele sau să dea cu aspiratorul. Dar acum, în casa mea, Cătălina vine cu idei noi, cu feminism, cu egalitate, cu discuții despre drepturi și obligații. Și eu? Eu mă simt ca o piesă veche într-un puzzle nou, care nu mai are loc nicăieri.

— Mihai a muncit toată ziua, îi spun încet, încercând să-mi păstrez calmul. Lasă-l să se odihnească. Eu mă descurc.

Cătălina oftează, dar nu renunță. — Și eu am muncit, Măria. Și eu am venit obosită de la serviciu. Dar dacă facem totul împreună, ne rămâne timp să fim o familie, nu doar să ne învârtim fiecare în colțul lui.

Mihai ridică ochii spre mine, nesigur. — Mamă, poate are dreptate… Poate ar trebui să încercăm altfel.

Simt cum mă cuprinde furia, dar și rușinea. Îmi vine să țip, să-i spun că nu înțeleg nimic, că așa am fost crescută, că nu pot să schimb totul peste noapte. Dar mă abțin. Îmi mușc buzele și mă întorc la aragaz. În capul meu, vocile trecutului se amestecă cu cele ale prezentului. Mama, tata, bunica, toți ar fi spus că lumea s-a întors cu susul în jos.

Seara, când rămân singură în bucătărie, mă uit la masa goală și mă gândesc la toate duminicile când Mihai era mic și venea alergând să mă ajute să frământ cozonacul. Atunci nu mă deranja să-l am lângă mine. Dar acum, când e bărbat în toată firea, simt că ceva nu e la locul lui dacă îl văd spălând vasele.

A doua zi, Cătălina vine iar cu ideile ei. — Măria, hai să facem împreună sarmale. Și Mihai poate să ne ajute. Poate să toace ceapa, să ruleze foile. E distractiv!

Încerc să zâmbesc, dar simt cum mă încordez. — Nu-i treabă de bărbat, îi spun. Sarmalele le fac femeile, așa a fost mereu.

— Dar de ce? întreabă ea, sincer curioasă. Cine a hotărât asta?

Nu știu ce să-i răspund. Cine a hotărât? Poate timpul, poate obiceiurile, poate frica de schimbare. Poate eu însămi.

În zilele următoare, tensiunea crește. Cătălina începe să-și facă singură cafeaua, să-și spele farfuria, să-și pună hainele la spălat. Mihai o urmează, timid. Eu mă simt tot mai inutilă, ca o umbră în propria casă. Seara, când mă pun în pat lângă Ilie, soțul meu, îi spun cu glas stins:

— Nu mai știu cine sunt. Parcă nu mai am loc aici.

Ilie oftează, își pune mâna pe mâna mea. — Lumea se schimbă, Mărie. Poate nu-i rău să-i lăsăm să-și facă viața cum cred ei. Noi am avut vremea noastră.

Dar nu pot să accept așa ușor. Mă simt trădată de propriul fiu, de propria casă. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Cătălina despre cine trebuie să ducă gunoiul, izbucnesc în plâns. Mihai vine la mine în bucătărie.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar nici nu pot să trăiesc după reguli care nu mai au sens pentru mine. O iubesc pe Cătălina și vreau să fim parteneri egali. Nu vreau ca tu să suferi, dar nici nu pot să mă prefac.

Îl privesc lung. Îmi dau seama că nu mai e băiețelul meu. E bărbat, cu viața lui, cu alegerile lui. Și eu? Eu trebuie să învăț să-l las să plece, să-l las să fie fericit, chiar dacă asta înseamnă să mă schimb și eu.

Într-o duminică, când vin toți la masă, îi privesc cum gătesc împreună, râzând, tachinându-se. Mă apropii timid și întreb:

— Aveți nevoie de ajutor?

Cătălina mă privește surprinsă și zâmbește larg. — Oricând, Măria! Hai să facem împreună salata.

Mâinile mele tremură când tai roșiile, dar simt cum o povară mi se ridică de pe suflet. Poate nu e atât de rău să încerc ceva nou. Poate pot să fiu parte din familia lor, chiar dacă regulile s-au schimbat.

Seara, când rămân singură în bucătărie, mă uit la masa plină de farfurii goale și râsete care încă plutesc în aer. Mă întreb: Oare cât de greu e să lași trecutul în urmă și să accepți că dragostea poate arăta altfel decât ai crezut toată viața? Și dacă nu încercăm să ne schimbăm puțin fiecare, cum vom mai putea fi vreodată o familie adevărată?