Testamentul pentru Leila: Când sângele nu e întotdeauna apă

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul lui Victor răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la cafea se amestecau cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremurau pe ceașca de porțelan, iar privirea lui, cândva blândă, era acum tăioasă ca lama unui cuțit.

— Victor, te rog… nu e atât de simplu. Am făcut ce am simțit că e corect, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar el nu voia să audă.

— Corect? Pentru cine? Pentru Leila? Pentru fata aia care nici măcar nu vine să te vadă decât de Paște și de Crăciun? Pentru ea ai decis să lași apartamentul pe care l-am renovat împreună, din banii mei și ai tăi?

M-am uitat la el și am simțit cum o rană veche, pe care o credeam vindecată, se deschide din nou. Nu era doar despre apartament. Era despre anii în care am fost singuri, eu și el, după ce tatăl lui ne-a părăsit. Despre sacrificiile mele, despre nopțile în care am cusut la lampă ca să-i pot plăti meditațiile. Despre cum, după ce s-a însurat cu Andreea, a început să vină tot mai rar, iar discuțiile noastre s-au transformat în certuri despre bani, despre lipsuri, despre cine a greșit și unde.

Leila, nepoata mea, era altfel. O vedeam rar, dar de fiecare dată când venea, mă asculta cu răbdare, îmi aducea flori de câmp și mă întreba despre copilăria mea. Nu era perfectă — avea și ea problemele ei, cu facultatea, cu prietenii, cu lumea asta care nu mai seamănă deloc cu cea în care am crescut eu. Dar simțeam că între noi există o punte pe care nici timpul, nici distanța nu o pot rupe.

— Mamă, nu înțelegi! Eu am nevoie de apartamentul ăla. Andreea e însărcinată din nou, nu mai încăpem în două camere. Și tu… tu oricum stai mai mult la țară, la bunica. Ce rost are să-i lași Leilei ceva ce nici nu apreciază?

Am oftat adânc. Nu era prima dată când Victor îmi reproșa alegerile. Dar acum era altceva. Acum era vorba despre cine sunt eu ca mamă și ca om. Despre dreptul meu de a decide cui las ceea ce am construit o viață întreagă.

— Victor, nu e vorba doar de apartament. E vorba de cum ai ales să fii prezent sau absent în viața mea. De câte ori ai venit să mă vezi fără să ceri ceva? De câte ori m-ai întrebat dacă sunt bine? Leila poate că nu vine des, dar când vine, vine cu sufletul deschis. Tu vii doar cu lista de nevoi.

A tăcut. Pentru prima dată în mulți ani, a tăcut. L-am privit și am văzut în ochii lui nu doar furie, ci și o tristețe adâncă, o neputință pe care o cunosc prea bine.

— Mamă… eu am încercat. Dar viața asta… nu e ușoară. Și tu știi. N-am avut niciodată nimic de-a gata. Tot ce am făcut, am făcut cu greu. Dar… mă doare că nu mă vezi.

M-am ridicat și l-am îmbrățișat. Pentru o clipă, am simțit că timpul se oprește și suntem iarăși noi doi, ca atunci când era mic și plângea după tatăl lui.

— Te văd, Victor. Dar trebuie să vezi și tu că dragostea nu se măsoară în moșteniri. Că uneori trebuie să dăm și celor care au nevoie de altceva decât bani sau case.

A plecat fără să spună nimic. Ușa s-a trântit încet, ca o promisiune că va reveni cândva, poate mai împăcat cu el însuși.

Au trecut săptămâni. Leila a venit într-o după-amiază ploioasă, cu o pungă de mere și o carte veche de poezii.

— Bunico, am auzit că tata e supărat pe tine din cauza testamentului. Vrei să vorbim?

Am zâmbit amar.

— Leila, nu e vina ta. E vina mea că n-am știut să-i spun lui Victor cât de mult îl iubesc chiar și când mă rănește. Dar ție vreau să-ți las ceva care să-ți amintească de mine. Nu doar niște pereți și niște mobile vechi. Ci o șansă să începi altfel decât am început eu.

Leila m-a strâns de mână.

— Bunico, eu nu vreau apartamentul dacă asta îl face pe tata să sufere. Poate ar trebui să-l împărțim.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Ce simplu ar fi fost dacă viața ar fi ca în povești, cu finaluri fericite pentru toți. Dar în realitate, fiecare alegere lasă urme.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu Victor. Să-i explic că dragostea mea nu se termină odată cu semnătura pe un act notarial. Că sângele nu e întotdeauna apă, dar nici nu e garanția fericirii.

Vecinii au început să șușotească. „Ai auzit? Jasmina și-a lăsat apartamentul nepoatei, nu fiului! Ce rușine!” Dar eu am mers mai departe. Pentru prima dată în viață, am ales să fac ce simt, nu ce se așteaptă alții de la mine.

Poate că nu voi fi iertată niciodată de Victor. Poate că Leila va pleca într-o zi și nu se va mai întoarce. Dar știu că am avut curajul să rup tăcerea și să spun ce simt.

Mă întreb uneori: oare cât valorează o familie? E sângele mai important decât sufletul? Și cine are dreptul să judece alegerile unei mame care a iubit prea mult și a greșit prea des?