„Nu ești prea frumoasă, fata mea” – Povestea unei răni care nu se vede

— Nu ești prea frumoasă, fata mea, să știi. Să nu-ți faci iluzii, că viața nu-i ca-n filme, îmi spuse mama într-o seară, când aveam doar opt ani și încercam să-mi prind părul cu agrafele ei aurii. M-am oprit brusc, cu mâinile în aer, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. În ochii ei nu era nici urmă de răutate, doar o sinceritate rece, ca o zi de noiembrie. M-am uitat la ea, dar privirea i-a alunecat peste mine, ca și cum nu eram acolo.

Așa a început povestea mea. Mă numesc Zorina și am crescut într-un apartament mic din cartierul Dristor, cu pereți subțiri și vecini curioși. Tata era mereu la muncă, iar mama, profesoară de matematică, avea o voce ascuțită și o privire care nu lăsa loc de replică. În fiecare dimineață, când mă uitam în oglindă, căutam să văd ce anume nu era „frumos” la mine. Nasul? Urechile? Pistruii? Parcă toate la un loc.

La școală, copiii nu erau mai blânzi. „Zorina cu nasul mare”, „Zorina cu ochii mici”. Învățasem să mă ascund în spatele cărților, să nu ridic mâna la ore, să nu ies în pauze. Prietena mea, Irina, încerca să mă încurajeze:

— Nu-i asculta, Zori! Ești drăguță, pe bune!

Dar vocea mamei era mai puternică decât orice compliment. În fiecare seară, când mă întorceam acasă, mă aștepta cu o listă de lucruri pe care nu le făcusem bine: „Nu te-ai pieptănat cum trebuie”, „Nu ți-ai aranjat fusta”, „Nu știi să zâmbești frumos”.

Într-o zi, la 14 ani, am venit acasă plângând. O fată din clasa paralelă îmi spusese că „n-o să te placă niciun băiat niciodată”. Mama m-a privit peste ochelari și a oftat:

— Vezi? Ți-am spus eu. Dar nu-i nimic, fata mea, tu să înveți bine, că frumusețea trece, cartea rămâne.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai voiam să fiu „fata deșteaptă”, voiam doar să fiu văzută, să fiu iubită. Am început să mă machiez pe ascuns, să-mi prind părul altfel, să port hainele Irinei. Dar nimic nu părea să funcționeze. Într-o seară, tata m-a găsit plângând în baie. S-a așezat lângă mine și mi-a spus încet:

— Zorina, tu știi cât de mult te iubesc eu? Și mama ta te iubește, doar că… nu știe să arate altfel. Să nu lași pe nimeni să-ți spună cine ești.

Am vrut să-l cred, dar rana era deja adâncă. Ani de zile am trăit cu sentimentul că nu sunt suficientă. La liceu, am refuzat să merg la balul bobocilor, deși colegii mă rugaseră. „Ce rost are?”, îmi spuneam. „Cine ar vrea să danseze cu mine?”

În facultate, la Litere, am întâlnit-o pe Ana, colega de cameră din cămin. Ea era opusul meu: încrezătoare, mereu cu zâmbetul pe buze, cu părul roșcat și ochii verzi. Într-o noapte, după o petrecere, mi-a spus:

— Zorina, tu ai ceva ce nu are nimeni. O liniște care mă face să mă simt acasă. Nu te mai ascunde după glume și sarcasm. Ești frumoasă așa cum ești.

Am râs, dar cuvintele ei au început să sape încet în zidul pe care îl construisem în jurul meu. Am început să scriu poezii, să citesc cu voce tare în fața colegilor, să mă uit în oglindă fără să caut defecte. Dar de fiecare dată când mergeam acasă, mama găsea ceva de criticat. „Ți-ai pus ruj? Nu ți se potrivește. Ai slăbit prea mult. Ai ochii obosiți.”

Într-o zi, am izbucnit:

— De ce nu poți să-mi spui și tu ceva frumos? De ce mereu trebuie să mă faci să mă simt mică?

Mama s-a uitat la mine, surprinsă. Pentru prima dată, am văzut-o nesigură.

— Eu… eu doar am vrut să te pregătesc pentru viață. Să nu ai așteptări prea mari. Să nu suferi.

Am înțeles atunci că și ea purta propriile răni. Crescuse într-o familie unde nimeni nu-i spusese vreodată că e frumoasă sau că e destul de bună. Dar asta nu-mi alina durerea.

Anii au trecut. Am terminat facultatea, am început să predau limba română la un liceu din București. În fiecare zi, când intru în clasă și văd fetele care se ascund în bănci, care își trag mânecile peste mâini sau își acoperă fața cu părul, mă recunosc în ele. Le spun mereu:

— Frumusețea nu e ce vezi în oglindă. E ce lași în urmă când pleci dintr-o cameră.

Mama e acum bătrână și bolnavă. Când o vizitez, mă privește lung și uneori îmi spune:

— Ai devenit o femeie frumoasă, Zorina. Nu știu când s-a întâmplat asta.

Zâmbesc și îi strâng mâna. Poate că nu s-a întâmplat niciodată în ochii ei, dar în ai mei, da. Pentru că am învățat să mă văd cu ochii mei, nu cu ai altora.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni invizibile, lăsate de cuvinte aruncate fără gând? Și câți avem curajul să ne vindecăm singuri, atunci când nimeni nu ne spune că merităm?