În umbra fratelui meu – Povestea unei trădări de neiertat

— Ce cauți aici, Vlad? am întrebat, cu mâna strânsă pe clanță, de parcă aș fi putut opri trecutul să intre în apartamentul meu cu două camere din cartierul Drumul Taberei. Ploua de ore întregi, iar el stătea în prag, ud până la piele, cu ochii aceia pe care nu-i mai văzusem de șapte ani. O clipă, am simțit cum mi se strânge stomacul, ca atunci când eram copii și mama ne certa pentru prostiile făcute împreună. Dar acum nu mai eram copii, iar prostiile lui Vlad mă costaseră totul.

— Te rog, Radu, lasă-mă să intru. Nu am unde să mă duc, a spus el, cu vocea spartă. Am simțit un val de furie și milă în același timp. Îmi venea să-i trântesc ușa în nas, dar ceva m-a oprit. Poate amintirea serilor când împărțeam aceeași cameră, aceleași vise de copii. Poate doar ploaia care bătea în geam ca o amenințare.

L-am lăsat să intre. S-a așezat pe canapea, tremurând. Am pus de-un ceai, încercând să-mi țin mâinile ocupate, să nu-i văd privirea. În bucătărie, am auzit cum oftează adânc. M-am întors cu două căni aburinde și am stat față în față, ca doi străini care nu știu de unde să înceapă.

— De ce ai venit? am întrebat, fără să-mi ascund resentimentele. Vlad a tăcut o vreme, apoi a început să vorbească, cu glasul stins:

— Am greșit, Radu. Știu că nu pot schimba ce s-a întâmplat. Dar nu mai am pe nimeni. Am pierdut totul. Am nevoie de ajutorul tău.

Mi-am amintit de ziua aceea, acum șapte ani, când Vlad a dispărut cu banii strânși de tata pentru operația mamei. Ne-a lăsat cu datorii, cu rușinea în sat și cu mama pe patul de spital. Tata nu și-a mai revenit niciodată. Eu am rămas să adun cioburile unei familii distruse, să muncesc pe brânci ca să plătesc datoriile și să am grijă de mama până la ultima ei suflare. Vlad nu a venit nici la înmormântare.

— Ai nevoie de ajutorul meu? Dar când am avut eu nevoie de tine, unde ai fost? am izbucnit, simțind cum mi se rupe vocea. Vlad a lăsat capul în jos.

— Nu am nicio scuză. Am fost laș. Am fugit de tot și de toți. Am crezut că pot să mă descurc singur, dar am pierdut totul. Am dormit pe la prieteni, am muncit cu ziua, dar nimeni nu mă mai vrea. Sunt terminat, Radu.

M-am uitat la el și nu am văzut fratele pe care-l știam. Era doar o umbră, un om frânt. Dar în mine încă ardea furia. Cum să-l iert? Cum să uit că, din cauza lui, mama a murit cu inima frântă?

— Ce vrei de la mine? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Un acoperiș deasupra capului, măcar pentru câteva zile. Promit că nu te deranjez. O să-mi găsesc ceva de muncă și o să plec. Nu vreau să-ți stric viața mai mult decât am făcut-o deja.

Am tăcut. În minte mi se derulau imagini cu tata, cu mama, cu mine muncind la supermarket, cu ratele la bancă, cu serile în care mă întrebam dacă Vlad mai trăiește. Am vrut să-l alung, să-l pedepsesc pentru tot. Dar nu am putut. Poate pentru că, în ciuda tuturor, era fratele meu.

— Poți să rămâi câteva zile, am spus, cu vocea rece. Dar nu încerca să-mi ceri mai mult. Nu sunt pregătit să uit.

Vlad a dat din cap, recunoscător. În zilele următoare, am trăit ca doi străini sub același acoperiș. El pleca dimineața devreme, se întorcea târziu, obosit și murdar. Îl auzeam noaptea plângând în baie, dar nu aveam puterea să-l consolez. Mă simțeam gol, ca și cum toată viața mea fusese o luptă fără sens.

Într-o seară, când m-am întors de la muncă, l-am găsit pe Vlad stând la masa din bucătărie, cu o scrisoare în față. M-a privit în ochi, pentru prima dată cu adevărat.

— Radu, am găsit ceva de muncă la construcții. Plec mâine dimineață. Nu vreau să-ți mai fiu povară. Dar am nevoie să știi ceva. În ziua când am luat banii, am vrut să fug cu ei, dar m-au jefuit. Am rămas fără nimic. Mi-a fost rușine să mă întorc. Am trăit cu vina asta în fiecare zi.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Toți anii aceia de ură, de resentimente, de singurătate… pentru ce? Pentru o greșeală pe care nici el nu a putut să și-o ierte?

— De ce nu ai venit atunci? De ce nu ai spus nimic? am întrebat, cu lacrimi în ochi.

— Pentru că nu am avut curaj. Pentru că am fost slab. Pentru că mi-a fost frică să văd cât rău am făcut.

Am stat amândoi în tăcere. În seara aceea, am înțeles că iertarea nu e pentru celălalt, ci pentru tine. Că uneori trebuie să lași trecutul să plece, ca să poți merge mai departe.

Vlad a plecat a doua zi. Nu știu dacă o să-l mai văd vreodată. Dar știu că, în sfârșit, am lăsat ura să plece.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni vechi, cu iertări neacordate? Oare cât ne costă să ținem în noi atâta durere?