Între două uși: Povestea unei mame care nu-și mai găsește locul

— Mamă, cât mai stai? Am nevoie de puțin spațiu, știi și tu că apartamentul nu e mare…
Vocea Ioanei, fiica mea, răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba pe care o amestecam absent. Mâna îmi tremură ușor pe lingură, iar inima mi se strânge. Nu mă așteptam la asta. După ce am plecat de la casa lui Radu, fiul meu, unde nora mea, Simona, mă făcea să mă simt ca un musafir nepoftit, am crezut că la Ioana voi găsi alinare. Dar iată-mă aici, simțindu-mă din nou în plus.

Nu am avut niciodată o relație ușoară cu Simona. De când s-au căsătorit, am simțit că nu sunt dorită. Încercam să ajut, să nu deranjez, dar orice făceam părea să o irite. Odată, când am spălat vasele, mi-a spus pe un ton rece: — Mulțumesc, dar prefer să le fac eu, fiecare cu stilul lui. Am înțeles mesajul. Am început să mă retrag, să nu mai intervin. Dar, după ce Radu a plecat cu serviciul în Germania pentru două luni, Simona a devenit și mai distantă. Într-o seară, mi-a spus direct: — Poate ar fi mai bine să mergi la Ioana câteva zile, să nu te plictisești aici singură.

Am plecat cu sufletul greu, dar cu speranța că la fiica mea va fi altfel. Ioana locuiește cu soțul ei, Paul, și băiețelul lor, Darius, într-un apartament cu două camere în Drumul Taberei. Când am ajuns, m-a întâmpinat cu un zâmbet cald, dar obosit. — Mamă, bine ai venit! Hai, intră, Darius abia așteaptă să te vadă!

Primele zile au fost liniștite. Am gătit împreună, am povestit, am râs de năzbâtiile lui Darius. Dar, pe măsură ce zilele treceau, am început să simt tensiunea crescând. Ioana venea acasă tot mai obosită, Paul era iritat că nu mai avea loc de biroul improvizat în sufragerie, iar Darius devenea agitat. Într-o seară, l-am auzit pe Paul șoptind: — Nu mai rezist mult așa, Ioana. Nu avem loc nici să respirăm. Și tu ești mereu nervoasă.

M-am simțit ca o povară. Am încercat să ajut cât am putut: am făcut curat, am spălat rufe, am mers după Darius la grădiniță. Dar orice făceam părea să nu fie suficient sau, uneori, chiar să deranjeze. Într-o dimineață, Ioana mi-a spus, cu voce joasă: — Mamă, știu că vrei să ajuți, dar Paul nu mai are deloc intimitate. Și eu simt că nu mai pot să mă relaxez acasă. Poate ar trebui să te gândești să te întorci la tine sau să stai la mătușa Lenuța câteva zile.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Eu nu mai am „la mine”. Apartamentul din Berceni l-am vândut ca să-i ajut pe Radu să-și ia casă. De atunci, am stat ba la el, ba la Ioana, ba la sora mea, Lenuța, care e și ea bolnavă și nu mă poate primi mereu. Mă simt ca o valiză mutată dintr-un loc în altul, fără rădăcini, fără casă.

Într-o seară, după ce Darius a adormit, Ioana a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii de oboseală. — Mamă, nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot. Paul e tot mai nervos, eu nu mai dorm noaptea, mă gândesc la serviciu, la copil, la tine… Nu știu ce să fac. Nu vreau să te simți dată afară, dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine.

Am început să plâng. Nu am mai putut să mă abțin. — Ioana, eu nu vreau să vă încurc. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. Dar nu mai am unde să mă duc. Nu mi-am imaginat niciodată că o să ajung să nu mai am un loc al meu. Am muncit o viață întreagă pentru voi, am renunțat la tot ce aveam ca să vă fie vouă bine. Și acum… acum nu mai am nimic.

Ioana s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână. — Știu, mamă. Știu că ai făcut totul pentru noi. Dar nici eu nu mai pot. Nu știu ce să facem. Poate ar trebui să vorbim cu Radu, să găsim o soluție împreună.

A doua zi, am sunat la Radu. A răspuns obosit, din Germania. — Mamă, nu știu ce să zic. Simona nu vrea să te întorci acum, zice că are nevoie de spațiu. Poate găsim ceva, o garsonieră de închiriat, dar nu am bani acum… Poate te mai descurci o perioadă la Ioana sau la Lenuța.

Am închis telefonul și am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am fost stâlpul familiei. Acum sunt o umbră care se strecoară printre pereți străini, încercând să nu deranjeze. Mă uit la mâinile mele muncite, la ridurile de pe față și mă întreb: unde am greșit? De ce, după o viață de sacrificii, ajungem să fim o povară pentru copiii noștri?

În seara aceea, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la mama mea, la cum a murit singură într-un sat uitat de lume, și la promisiunea pe care mi-am făcut-o atunci: că eu nu voi ajunge niciodată așa. Și totuși, iată-mă aici, fără casă, fără liniște, fără rădăcini.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că generațiile se schimbă, valorile se schimbă, iar noi, părinții, rămânem undeva la mijloc, între dorința de a ajuta și teama de a nu fi dați la o parte. Dar mă întreb: oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât doare să nu mai ai un loc pe care să-l numești „acasă”?

Ce ați face voi în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când simțiți că nu mai aparțineți nicăieri?