Între fiica mea și rădăcinile familiei: Povara unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să mă prefac că totul e bine! vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer. Era o după-amiază de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic care măsura clipele până la explozie.

— Ana, te rog, nu ridica tonul! a intervenit soacra mea, doamna Viorica, cu vocea ei aspră, tăioasă ca lama unui cuțit vechi. — În casa asta se respectă regulile! Așa a fost mereu și așa va fi!

Stăteam între ele, cu mâinile strânse pe șorțul ud, simțind cum fiecare cuvânt al lor mă sfâșie în două. Ana avea 17 ani și era tot ce aveam mai scump pe lume. Dar Viorica fusese pentru mine ca o a doua mamă după ce ai mei au murit într-un accident când eram tânără. În casa asta, la marginea Ploieștiului, am crescut, am iubit și am suferit.

— Nu mai suport să fiu controlată! Nu mai vreau să port hainele pe care mi le impuneți, să ies doar când spuneți voi! Eu nu sunt ca voi! a izbucnit Ana, cu ochii plini de lacrimi.

— Ești prea tânără să știi ce vrei! a replicat Viorica. — Pe vremea mea, fetele nu răspundeau așa! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am simțit cum mi se taie respirația. Ana s-a ridicat brusc de la masă și a fugit în camera ei. Am rămas singură cu Viorica, care m-a privit cu ochii ei mici și reci.

— Elizabeta, tu nu vezi că fata asta îți scapă din mână? Dacă nu pui piciorul în prag, o pierzi!

Am vrut să-i răspund, dar nu puteam. În minte îmi răsunau cuvintele Anei: „Eu nu sunt ca voi!” Poate că avea dreptate. Poate că nici eu nu mai eram ca ei.

Seara, când toți dormeau, am intrat încet în camera Anei. Stătea pe pat, cu genunchii la piept și privirea pierdută.

— Mamă… dacă mă iubești, lasă-mă să fiu eu însămi. Nu vreau să trăiesc viața altcuiva.

M-am așezat lângă ea și i-am mângâiat părul. Mi-am amintit de copilăria mea, când mama mă pieptăna pe prispă și îmi spunea că familia e totul. Dar dacă familia te sufocă? Dacă iubirea se transformă în lanț?

A doua zi dimineață, Viorica a venit la mine cu o hotărâre clară:

— Ori fata ta se supune regulilor casei, ori pleacă. Nu accept obrăznicia sub acoperișul meu!

Soțul meu, Mihai, era prins între noi ca un copil speriat. Nu avea curaj să-i spună mamei lui „nu”, dar nici nu voia să-și piardă fiica.

— Elizabeta, fă ceva! Nu vreau scandal în casă!

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să aleg? Să-mi apăr fiica și să-mi trădez familia care m-a crescut? Sau să-mi sacrific copilul pentru liniștea unei case care nu mai era demult acasă?

În acea seară, Ana a venit la mine cu o valiză mică.

— Plec la Irina. Mama ei m-a invitat să stau la ei până mă liniștesc. Nu vreau să te pun într-o situație imposibilă.

Am izbucnit în plâns. Am vrut să o opresc, dar nu puteam să-i cer să renunțe la libertatea ei pentru orgoliul nostru de familie.

— Ana… dacă pleci acum, nu știu dacă te vei mai întoarce vreodată…

— Poate că nici nu trebuie să mă întorc, mamă. Poate că trebuie să învățăm să ne iubim altfel.

A plecat în noaptea aceea. Casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Viorica nu a spus nimic zile întregi. Mihai s-a retras în tăcerea lui apăsătoare. Eu am rămas cu vina și cu întrebările.

Au trecut luni până când Ana mi-a scris primul mesaj: „Mamă, mi-e dor de tine. Dar aici pot respira.”

Am început să ne vedem pe ascuns, la o cafenea din centru. Îmi povestea despre școală, despre planurile ei de viitor. Era fericită. Liberă. Dar eu? Eu eram sfâșiată între două lumi care nu se mai puteau întâlni.

Într-o zi, Viorica m-a găsit plângând în bucătărie.

— De ce plângi? Ai ales fata în locul familiei!

— Am ales să fiu mamă înainte de toate… Dar nu știu dacă am făcut bine sau dacă am pierdut totul.

Viorica s-a uitat la mine cu o tristețe pe care n-o mai văzusem la ea.

— Și eu am fost mamă… Dar n-am știut niciodată cum să las copilul să zboare.

Poate că aici era cheia: să învățăm să iubim fără să sufocăm. Să acceptăm că uneori copiii noștri trebuie să plece pentru a se regăsi.

Astăzi, Ana e studentă la București. Vine acasă rar, dar de fiecare dată ne îmbrățișăm altfel: cu recunoștință și cu durere. Viorica e tot mai tăcută, iar Mihai încearcă să repare ce s-a rupt între noi.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi au trecut prin astfel de alegeri? Oare putem ierta și vindeca rănile pe care le lasă dragostea? Sau suntem condamnați să trăim mereu între două lumi?