Umbra trecutului: Mama soacră și fiul meu

— Ce faci acolo? am întrebat cu voce tremurată, intrând în camera copilului. Soacra mea, doamna Maria, s-a întors brusc spre mine, cu ochii umezi și fotografia veche strânsă la piept. Lumina slabă a după-amiezii se strecura printre jaluzele, desenând umbre pe chipul ei obosit. Pe pat, Vlad, băiețelul meu de doar șase luni, dormea liniștit, fără să știe că liniștea noastră era pe cale să se destrame.

— N-am vrut să te sperii, Irina, a șoptit ea, dar vocea îi trăda o neliniște adâncă. M-am apropiat încet, încercând să-mi stăpânesc furia și frica. De când s-a născut Vlad, simțeam că Maria mă privește altfel, cu o insistență ciudată, ca și cum ar căuta ceva în privirea lui, în gesturile lui mici.

— Ce e cu poza asta? am întrebat, încercând să nu ridic tonul. Pe fotografie era soțul meu, Radu, la vârsta lui Vlad. Aceeași privire, același zâmbet timid. Maria a oftat adânc și a lăsat fotografia pe noptieră.

— Sunt lucruri pe care nu le știi, Irina. Lucruri pe care nici Radu nu le știe…

M-am așezat pe marginea patului, simțind cum inima îmi bate nebunește. În mintea mea se învârteau tot felul de scenarii, dar niciunul nu părea să explice privirea aceea de teamă și vinovăție de pe chipul Mariei.

— Spune-mi, te rog. Nu mai pot trăi cu sentimentul ăsta că ceva nu e în regulă.

Maria a început să povestească, cu voce joasă, despre o perioadă din tinerețea ei pe care o crezuse îngropată pentru totdeauna. Mi-a spus despre un accident pe care îl avusese Radu când era mic, despre nopți nedormite și despre o decizie grea pe care o luase atunci, la presiunea soțului ei, domnul Gheorghe.

— Am ascuns totul, crezând că așa îl protejez pe Radu. Dar acum, când îl văd pe Vlad… parcă trecutul revine să mă bântuie.

Am simțit cum mă cuprinde o furie surdă. De ce nu mi-a spus nimeni nimic? De ce Radu nu știe? Și ce legătură are Vlad cu toate astea?

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Radu simțea că ceva nu e în regulă, dar eu nu puteam să-i spun adevărul fără să-i trădez mama. Între mine și Maria s-a instalat o tăcere grea, plină de reproșuri nerostite. Mă simțeam prinsă la mijloc între dorința de a-mi proteja copilul și nevoia de a nu distruge familia.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Radu m-a luat de mână.

— Irina, ce se întâmplă? Parcă nu mai ești tu… Mama e ciudată, tu ești distantă… Spune-mi!

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam să țin totul în mine.

— Radu, mama ta ascunde ceva din trecut. Ceva legat de tine… și cred că are legătură cu Vlad. Trebuie să vorbiți.

Radu a rămas mut. A doua zi dimineață, am găsit-o pe Maria în bucătărie, cu ochii roșii de plâns. Radu stătea în fața ei, cu mâinile încrucișate.

— Mamă, ce s-a întâmplat când eram mic?

Maria a început să povestească din nou, de data asta cu Radu de față. A vorbit despre accidentul din copilăria lui, despre teama că ar fi putut rămâne cu sechele, despre vizitele la medici și despre rușinea de a recunoaște că nu a fost atentă o clipă. A plâns, cerându-și iertare pentru tăcerea ei.

Radu a ascultat-o fără să spună nimic. La final, s-a ridicat și a ieșit din casă. Eu am rămas cu Maria, care tremura din tot corpul.

— Nu voiam să vă fac rău… Dar nu mai pot trăi cu frica asta.

În zilele următoare, Radu s-a închis în el. Nu vorbea nici cu mine, nici cu mama lui. Eu încercam să-i fiu alături, dar simțeam că mă respinge. Mă simțeam vinovată că am forțat adevărul să iasă la lumină, dar în același timp știam că nu mai puteam trăi cu minciuna.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Radu s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Irina, știi ce mă doare cel mai tare? Că toată viața am simțit că nu sunt suficient de bun pentru ai mei. Acum înțeleg de ce… Mama a trăit cu frica asta și mi-a transmis-o fără să vrea.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Maria a început să vină mai rar pe la noi, simțind că prezența ei apasă prea greu peste liniștea noastră fragilă. Dar încet-încet, am început să vorbim din nou, să ne iertăm unii pe alții și să încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt.

Mă uit la Vlad și mă întreb: oare cât de mult ne influențează trecutul alegerile? Oare putem vreodată să ne eliberăm cu adevărat de umbrele părinților noștri? Voi ce credeți?