Plânsul din apartamentul 3B: O poveste despre indiferență și curaj

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot să aud plânsul ăsta în fiecare noapte! am izbucnit într-o seară, trântind ușa de la bucătărie. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, încercând să-mi spună, fără cuvinte, că nu avem ce face.

Era a treia săptămână la rând când, la ora două noaptea, scara blocului nostru din cartierul Titan era străbătută de un plâns sfâșietor. Venea de la apartamentul 3B, unde locuiau familia Popescu: domnul Popescu, o prezență masivă și tăcută, doamna Popescu, mereu cu privirea în pământ, și micuța Ilinca, o fetiță de vreo cinci ani, pe care o vedeam rareori la joacă.

— O să treacă, dragă, nu ne băgăm, nu e treaba noastră, mi-a șoptit mama, în timp ce-și frământa mâinile. Dar eu nu mai puteam. În fiecare dimineață, când ieșeam la școală, vedeam urmele de lacrimi pe fața Ilincăi. Uneori avea vânătăi pe brațe sau pe picioare, dar când o întrebam ce s-a întâmplat, se retrăgea speriată și nu scotea un cuvânt.

Într-o zi, la lift, am prins-o pe doamna Popescu singură. Am încercat să-i spun ceva, să o întreb dacă are nevoie de ajutor, dar m-a privit cu o frică atât de adâncă, încât am simțit că mă sufoc. — E totul bine, a murmurat, evitându-mi privirea. Și-a tras fetița lângă ea și a dispărut în apartament.

Seara aceea a fost cea mai grea. Plânsul Ilincăi a fost mai lung ca niciodată. Am stat cu urechea lipită de perete, simțind fiecare suspin ca pe o lovitură în piept. Tata s-a enervat: — Dacă nu te potolești, chem poliția! Dar nu a făcut-o. Nimeni nu a făcut nimic.

A doua zi, la ședința de bloc, vecina de la 2A, doamna Ionescu, a ridicat problema: — Nu vi se pare că e ceva în neregulă acolo sus? Copilul ăla plânge prea mult! Dar administratorul, domnul Dobre, a dat din umeri: — Nu avem dovezi, nu ne băgăm în familia omului. Așa e la noi, fiecare cu treaba lui.

Au trecut luni. Plânsul a continuat. Eu nu mai puteam dormi. Într-o noapte, am ieșit pe scară și am stat în fața ușii de la 3B. Am vrut să bat, dar mâna mi-a înțepenit în aer. Dinăuntru se auzeau țipete: — Taci odată! Nu mai suport! Apoi o lovitură, apoi liniște. Am fugit înapoi în apartamentul nostru, tremurând.

Într-o dimineață, Ilinca nu a mai apărut la grădiniță. Zilele au trecut și nimeni nu a văzut-o. Doamna Popescu nu mai ieșea din casă. În bloc se șușotea că s-a întâmplat ceva rău. Într-un final, cineva a sunat la poliție. Nu știu cine a avut curajul, dar îi mulțumesc în fiecare zi.

Când poliția a spart ușa de la 3B, tot blocul era adunat pe scară. Am văzut-o pe Ilinca, mică și slabă, cu ochii mari și speriați, ținându-se strâns de mama ei. Domnul Popescu a fost încătușat și dus la secție. Doamna Popescu plângea în hohote, iar Ilinca nu mai scotea niciun sunet.

Adevărul a ieșit la iveală: ani de zile, domnul Popescu își abuza soția și copilul. Nimeni nu a intervenit. Toți am auzit, toți am văzut, dar am ales să tăcem. Ne-am ascuns după „nu e treaba noastră”, după frica de a nu ne pune rău cu vecinii sau cu autoritățile.

După incident, blocul nostru nu a mai fost la fel. Oamenii au început să se uite altfel unii la alții. Unii au încercat să se scuze: — Nu știam că e chiar atât de grav… Alții au dat vina pe sistem: — Dacă ar fi intervenit Protecția Copilului! Dar adevărul e că vina era a noastră, a tuturor.

Ilinca și mama ei au fost mutate într-un centru pentru victimele violenței domestice. Nu le-am mai văzut niciodată. Dar plânsul Ilincăi încă răsună în mintea mea, mai ales în nopțile liniștite, când mă întreb dacă aș fi putut face mai mult.

Uneori mă gândesc: dacă aș fi bătut atunci la ușă, dacă aș fi sunat eu la poliție, s-ar fi schimbat ceva? Câți copii ca Ilinca mai plâng în tăcere, în spatele ușilor închise, în timp ce noi alegem să nu vedem?