Am dat-o afară pe soacră-mea de la petrecerea de casă nouă: Povestea unei case care a devenit câmp de luptă

— Irina, nu așa se pune fața de masă! Ai să-i faci de râs pe toți cu lipsa ta de gust, a spus Mariana, soacra mea, cu voce tăioasă, în timp ce îmi smulgea din mâini materialul brodat pe care îl alegeam cu grijă pentru petrecerea de casă nouă. M-am oprit, cu degetele încleștate pe marginea mesei, simțind cum mi se urcă sângele la cap. Vlad, soțul meu, încerca să se facă nevăzut printre cutiile încă nedesfăcute, evitând privirea mea rugătoare.

Nu așa mi-am imaginat începutul vieții în casa noastră. După ani de chirii, rate și sacrificii, am reușit, în sfârșit, să ne cumpărăm un apartament micuț în București. Visam la liniște, la seri în care să bem ceai pe balcon, la weekenduri în care să ne trezim târziu. Dar, odată cu mutarea, Vlad a insistat să o primim pe mama lui, rămasă singură după ce socrul meu a murit. „E doar pentru câteva luni, până se pune pe picioare”, mi-a spus el, cu ochii lui blânzi, pe care îi iubesc de când aveam 19 ani.

La început, am acceptat. Cum să nu? Mariana părea fragilă, pierdută, iar eu nu voiam să fiu soția aceea rece, care își alungă soacra. Dar, în scurt timp, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Fiecare decizie, de la culoarea draperiilor până la ce mâncăm la cină, era o ocazie pentru Mariana să-și impună voința. „Pe vremea mea, femeile știau să gătească, nu comandau pizza”, îmi spunea, aruncându-mi priviri tăioase când mă întorceam târziu de la serviciu.

În ziua parapetului, am vrut să fie perfect. Am gătit sarmale după rețeta mamei mele, am pus vinul preferat al lui Vlad la rece, am aranjat masa cu grijă. Dar Mariana a găsit nod în papură la orice. „Sarmalele astea sunt prea acre, Irina. Nu știu cum îi place lui Vlad, dar pe vremea mea…”, a început ea, în timp ce invitații abia intraseră pe ușă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

— Mariana, te rog, lasă-mă să mă ocup eu de asta, am spus încet, încercând să nu izbucnesc.

— Nu vezi că nu te descurci? Dacă nu era Vlad, nici nu știai să fierbi un ou! a răspuns ea, suficient de tare încât să audă toată lumea.

Prietenii noștri, Ana și Radu, schimbau priviri stânjenite. Mama mea, care venise de la Ploiești special pentru eveniment, încerca să mă încurajeze din priviri, dar știam că îi e greu să vadă cum sunt tratată.

Seara a continuat cu Mariana criticând fiecare detaliu: „De ce ai pus florile astea? Crizantemele se dau la înmormântări, nu la petreceri!” sau „Nu cred că ai spălat paharele cum trebuie, Irina, uite, ăsta are o pată!”. Vlad încerca să detensioneze atmosfera, glumind sau schimbând subiectul, dar eu simțeam cum mă sufoc.

Când, la desert, Mariana a început să povestească tuturor cum Vlad era bolnav când era mic și doar ea știa să-l îngrijească, am simțit că nu mai pot. „Irina nici nu știe să-i facă ceaiul cum trebuie, dar ce să-i faci, nu toate femeile sunt făcute pentru familie”, a spus ea, zâmbind fals.

Am lăsat tava cu prăjituri pe masă și am ieșit pe balcon, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mama m-a urmat, strângându-mă în brațe.

— Nu trebuie să suporți asta, Irina. E casa ta, viața ta, mi-a șoptit ea.

M-am întors în sufragerie, cu inima bătându-mi nebunește. Mariana râdea cu vecina de la trei, povestind cum „tinerii din ziua de azi nu mai știu să facă nimic”.

— Mariana, te rog să pleci, am spus, cu vocea tremurândă, dar fermă. Toată lumea a amuțit.

— Cum adică să plec? Eu sunt mama lui Vlad! a izbucnit ea, ridicându-se brusc.

— E casa noastră și nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa, să fiu umilită în fiecare zi. Te rog, pleacă!

Vlad a rămas blocat, incapabil să spună ceva. Mariana a început să plângă, acuzându-mă că îi iau fiul, că sunt nerecunoscătoare. Prietenii încercau să detensioneze, dar nimeni nu știa ce să spună. În cele din urmă, Mariana și-a strâns lucrurile și a plecat, trântind ușa.

După ce toți au plecat, Vlad și cu mine am rămas în tăcere. El s-a așezat pe canapea, cu capul în mâini.

— Irina, nu știu dacă ai făcut bine… E mama mea, totuși.

— Și eu sunt soția ta. Nu mai pot să trăiesc în umilință. Dacă vrei să fim o familie, trebuie să fim noi doi, nu noi trei, i-am spus, cu vocea stinsă.

Au urmat săptămâni de tăcere și reproșuri. Vlad mergea des la mama lui, iar eu mă simțeam vinovată, dar și eliberată. Casa era, în sfârșit, liniștită, dar între noi se așternuse o răceală pe care nu știam cum să o sparg.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus ceva ce nu se va mai repara niciodată. Dar apoi îmi amintesc cum era să trăiesc în propria casă ca o musafiră, mereu judecată, mereu insuficientă.

Oare chiar putem construi fericirea pe compromisuri care ne sufocă? Sau e mai bine să riscăm totul pentru liniștea noastră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?