Casa care ne-a rupt familia: Povestea unei închirieri care a devenit coșmar

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să-l văd pe Radu cum ne calcă în picioare bunăvoința, urlam în șoaptă, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce încercam să nu-l trezesc pe Tudor, băiatul nostru de șapte ani, care dormea în camera alăturată. Vlad, soțul meu, stătea cu capul în mâini, epuizat, prins între fratele lui și mine, între datorie și dreptate.

Totul a început acum un an, când Radu, fratele lui Vlad, a rămas fără serviciu și fără casă după ce soția lui, Mirela, l-a dat afară. Ne-a sunat într-o seară de noiembrie, cu vocea spartă de plâns: „Vlad, nu mai am unde să mă duc. Mă ajuți?”

Am discutat toată noaptea. Aveam o casă moștenită de la bunica mea, în satul vecin, pe care o țineam pentru zile negre sau, poate, pentru când Tudor va fi mare. Vlad a insistat: „E fratele meu, nu-l putem lăsa pe drumuri.” Am acceptat, cu inima strânsă, dar cu speranța că facem un bine.

Am stabilit o chirie modică, aproape simbolică, doar cât să acoperim taxele și utilitățile. Radu a promis că va avea grijă de casă „ca de ochii din cap”. Primele luni au fost liniștite. Mergeam uneori să vedem dacă totul e în regulă, iar el ne întâmpina cu zâmbetul pe buze, ne servea cu cafea și ne povestea cum caută de lucru. Mirela venea uneori să-l vadă pe fiul lor, Darius, și părea că lucrurile se așază.

Apoi au început problemele. Vecina, tanti Florica, m-a sunat într-o zi: „Dragă, să știi că Radu face chefuri în fiecare weekend. Vin tot felul de oameni, gălăgie, muzică, țipete. Nu mai putem dormi!” Am încercat să vorbesc cu el, dar a râs: „Hai, măi, soră, nu fi așa de bătrână la suflet! Ce, nu ți-ai trăit tinerețea?”

După câteva luni, nu a mai plătit nici chiria aceea mică. „N-am de unde, știi că nu găsesc nimic de muncă. O să-ți dau când pot.” Vlad încerca să-l apere: „E greu, hai să-l mai lăsăm.” Dar eu simțeam cum se adună norii deasupra noastră. Într-o zi, am găsit casa devastată: pereții scrijeliți, mobila ruptă, băile murdare. Am plâns în fața ușii, neputincioasă.

— Vlad, nu mai pot! Casa asta era amintirea bunicii mele. Cum să-l mai las acolo?

— E fratele meu, nu pot să-l dau afară, a răspuns el, cu voce stinsă.

Am început să ne certăm tot mai des. Tudor a început să ne întrebe de ce nu mai mergem la casa bunicii, de ce tata și mama nu mai râd împreună. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat la Radu să discute. S-a întors târziu, cu ochii roșii. „Mi-a zis că dacă îl dau afară, nu mai vrea să audă de mine niciodată. Că sunt un frate trădător.”

Familia s-a împărțit în două tabere. Mama lui Vlad ne acuza că suntem reci și fără inimă. Sora lui, Ioana, ne-a spus că „nu se face să-ți lași fratele pe drumuri, oricât de greu ar fi”. Prietenii ne-au sfătuit să-l dăm afară, să nu mai acceptăm să fim călcați în picioare. Eu nu mai dormeam nopțile, mă simțeam vinovată, dar și furioasă.

Într-o zi, am găsit o scrisoare de la primărie: casa risca să fie confiscată pentru neplata impozitelor. Radu nu plătise nimic de luni de zile. Atunci am hotărât: „Gata! Ori el, ori noi!” Vlad a încercat să-l convingă să plece de bunăvoie, dar Radu a început să ne amenințe: „Dacă mă dați afară, spun la toată lumea că sunteți niște zgârciți, că nu vă pasă de familie!”

Am ajuns la poliție, la avocați, la judecată. Familia s-a rupt definitiv. La Crăciun, am stat singuri, fără colinde, fără râsete, doar cu Tudor între noi, tăcut și trist. Vlad nu mai vorbea cu fratele lui, mama lui nu ne-a mai căutat. Casa a rămas goală, dar sufletul meu era și mai gol.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut totul încercând să facem un bine. Merită oare liniștea în familie orice sacrificiu? Sau uneori trebuie să înveți să spui „nu”, chiar dacă doare?