Umbre pe podeaua casei mele: Povestea unei mame între sacrificiu și regăsire

— Viorica, poți să nu mai trântești ușa la bucătărie? Am o ședință importantă, se aude tot!
Vocea lui Rareș, ginerele meu, răsună din sufragerie, iar eu, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, mă opresc brusc. Mă uit la ceas: e abia 10 dimineața și deja simt că pășesc pe coji de ouă prin propria mea casă.

Nu mi-am imaginat niciodată că, la 62 de ani, voi ajunge să mă ascund în dormitorul meu ca să nu deranjez. Când Maria, fiica mea, mi-a spus că ea și Rareș vor să se mute la mine „doar pentru câteva luni”, am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Dar, ca orice mamă, am vrut să-i ajut. Am vândut casa cea mare din cartierul vechi, am pus bani deoparte pentru ei și am cumpărat acest apartament cu două camere, gândindu-mă că va fi mai ușor pentru toți.

— Mamă, e doar o perioadă scurtă, până strângem avansul pentru apartamentul nostru. Rareș poate lucra de aici, eu am jobul la birou. O să vezi, nici n-o să simți că suntem aici!

Așa mi-a promis Maria, cu ochii ei mari și sinceri. Dar realitatea a fost alta. Rareș lucrează de acasă, cu laptopul pe masă și căștile pe urechi, dar orice zgomot — o ușă, un ceainic, chiar și pașii mei — îl deranjează. Maria vine seara obosită, iar când încerc să-i spun că nu mă simt bine în propria casă, oftează și-mi spune că „trebuie să avem răbdare”.

Într-o seară, după ce Rareș a țipat la mine pentru că am dat drumul la apă în baie în timpul unei conferințe, am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai pot să mă simt oaspete în casa mea!
Maria s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neiertat.
— Mamă, Rareș are nevoie de liniște. Știi cât de stresant e jobul lui?
— Dar eu? Eu nu mai contez? Am vândut tot ce aveam pentru voi!

A urmat o tăcere grea. Rareș a ieșit din cameră, evitându-mi privirea. Maria s-a retras în dormitorul lor improvizat. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Zilele au trecut la fel: eu mă trezeam devreme ca să nu-l deranjez pe Rareș, găteam în tăcere, mă uitam la televizor cu volumul la minim. Prietenele mă sunau să mă întrebe de ce nu mai ies la plimbare, iar eu inventam scuze. Într-o zi, vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut pe scară și m-a întrebat:
— Viorica, ce-ai pățit? Parcă nu mai ești tu…
Am zâmbit forțat și am dat din umeri. Cum să-i spun că nu mai am loc în propria viață?

Într-o duminică, când Maria era la cumpărături, Rareș a venit la mine în bucătărie.
— Viorica, știu că nu-ți e ușor. Dar și pentru noi e greu.
— Rareș, eu nu mai am nimic al meu. Nici măcar liniștea.
— O să ne mutăm cât de curând.

Dar „curând” s-a transformat în luni. Între timp, am început să mă simt invizibilă. Mă uitam la pozele cu soțul meu răposat, la amintirile din casa veche, la florile pe care nu mai aveam unde să le țin. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun Mariei tot ce simt.

— Mamă, nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot. Vreau să-mi iau viața înapoi.
Maria a plâns. A spus că nu și-a dat seama cât de mult mă doare. A doua zi, au început să caute chirie.

Când au plecat, casa a rămas goală și tăcută. Am plâns de singurătate, dar și de ușurare. Am început să ies din nou la plimbare, să vorbesc cu prietenele, să-mi pun flori pe balcon.

Mă întreb adesea: unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe dreptul la propria fericire? Oare câte dintre noi uităm de noi înșine, crezând că dragostea înseamnă să renunți la tot? Voi ce ați fi făcut în locul meu?