Trădat de sângele meu: Povestea unei moșteniri furate

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu gustul amar al trădării.

Mama, cu ochii roșii și mâinile tremurânde, încerca să evite privirea mea. — Nu înțelegi, Rareș… Am făcut totul pentru tine. Pentru noi. Nu aveam de ales.

Dar eu știam că nu era adevărat. În acea dimineață, găsisem în sertarul biroului ei o mapă veche, cu acte prăfuite, testamentul tatălui meu și extrase de cont pe care nu le văzusem niciodată. Tata murise acum doi ani, răpus de un infarct, iar eu, singurul lui fiu, rămăsesem cu o durere surdă și cu promisiunea mamei că „totul va fi bine”.

Adevărul era însă altul. Tata îmi lăsase mie apartamentul din centru și o sumă frumușică de bani, dar mama vânduse apartamentul la scurt timp după înmormântare, spunând că nu ne permitem să-l păstrăm. Banii dispăruseră și ei, iar eu, student la Litere, mă chinuiam să plătesc chiria într-o garsonieră insalubră, muncind nopțile la o pizzerie.

— Pentru noi? am ridicat tonul. Pentru noi, mamă? Sau pentru tine și noul tău iubit, domnul avocat cu mașină scumpă?

Mama a izbucnit în plâns. — Nu știi prin ce am trecut după ce-a murit taică-tu. Nu știi cât de greu mi-a fost. Aveam datorii, Rareș! Nu voiam să te împovărez și pe tine…

— Dar m-ai mințit! Ai ascuns totul de mine! Am dreptul să știu ce s-a întâmplat cu banii lui tata. Erau pentru mine, nu pentru escapadele tale la munte!

Am ieșit trântind ușa, cu inima bubuindu-mi în piept. Pe stradă, frigul de februarie mă trezi din amorțeală. Mă simțeam gol, trădat, ca și cum cineva mi-ar fi smuls rădăcinile. Nu-mi venea să cred că femeia care mă învățase să citesc, care mă ținuse de mână la prima zi de școală, era aceeași care-mi furase viitorul.

În zilele ce au urmat, am încercat să pun cap la cap tot ce aflasem. Am mers la notar, am cerut copii după acte, am vorbit cu unchiul meu, fratele tatei, care mi-a confirmat că tata voia să-mi lase totul mie. — Și eu am fost surprins când am auzit că ai vândut apartamentul, mi-a spus el. Dar m-am gândit că poate așa ați decis voi, împreună…

Nu, nu decisesem nimic. Mama hotărâse totul pe ascuns, iar eu rămăsesem cu iluzii și cu promisiuni goale.

Într-o seară, după o tură lungă la pizzerie, am găsit-o pe mama așteptându-mă la ușă. Avea ochii umflați de plâns și o pungă cu plăcinte calde, ca pe vremuri.

— Rareș, te rog, lasă-mă să-ți explic. Nu vreau să mă urăști. Am greșit, știu, dar nu pot să dau timpul înapoi.

— Nu vreau plăcinte, mamă. Vreau adevărul. Vreau să știu de ce ai ales să mă minți, de ce ai pus banii mai presus de mine.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului. — După ce-a murit taică-tu, am intrat în panică. Nu știam cum o să ne descurcăm. Aveam rate, facturi, și… da, am început să mă văd cu Mihai. El m-a ajutat să vând apartamentul, mi-a promis că o să investim banii și o să trăim mai bine. Dar am pierdut totul la bursă. Am fost proastă, Rareș. Am vrut să-ți ofer stabilitate, dar am distrus tot.

— Și de ce nu mi-ai spus? De ce nu mi-ai cerut ajutorul?

— Pentru că mi-a fost rușine. Pentru că nu voiam să mă vezi slabă. Pentru că… nu știu, poate am sperat că o să rezolv totul înainte să afli.

Am rămas tăcuți câteva minute. Mă uitam la ea și vedeam o femeie obosită, îmbătrânită înainte de vreme, dar nu puteam să uit minciuna, trădarea.

— Ce vrei să fac acum? m-a întrebat încet.

— Nu știu, mamă. Poate să-mi dai înapoi încrederea. Dar nu știu dacă mai poți.

În lunile care au urmat, relația noastră a rămas rece, distantă. Mergeam la ea doar de sărbători, iar discuțiile noastre erau scurte și formale. Unchiul meu a încercat să mă convingă să o iert. — E mama ta, Rareș. Și ea a pierdut mult. Nu lăsa banii să vă despartă de tot.

Dar nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre adevăr, despre siguranță, despre copilăria mea care se spulberase într-o clipă.

Într-o zi, am primit un plic de la bancă: mama făcuse un depozit pe numele meu cu puținii bani pe care îi mai avea. Un gest mic, dar care m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva toți suntem victimele propriilor frici și greșeli.

Acum, după doi ani de la acea descoperire, încă mă întreb dacă pot ierta cu adevărat. Poate că timpul vindecă, dar cicatricile rămân.

Oare câți dintre noi am fost trădați de cei pe care îi iubim cel mai mult? Și câți am reușit să iertăm cu adevărat?