Între dragoste și pierdere: Povestea unei mame care nu mai recunoaște familia pe care a crescut-o

— Nu mai vreau să vii neanunțată, mamă! a spus Vlad, cu vocea ridicată, în timp ce îmi lua sacoșa din mână fără să mă privească. Ușa s-a trântit după el, iar eu am rămas pe palier, cu inima bătându-mi nebunește și cu mâinile tremurânde. Era ora șapte dimineața, iar eu mă trezisem la cinci să pregătesc sarmale și plăcintă cu brânză, mâncărurile lui preferate. Am stat câteva secunde în fața ușii, încercând să-mi adun gândurile. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața fiului meu, dar niciodată nu fusese atât de dureros.

Vlad a fost totul pentru mine și pentru soțul meu, Doru. L-am avut târziu, după ani de încercări și tratamente. Am renunțat la concedii, la haine noi, la orice bucurie personală, doar ca să-i fie lui bine. Am crescut într-o familie destrămată, cu o mamă rece și distantă, așa că mi-am promis că Vlad nu va simți niciodată lipsa iubirii. Poate am exagerat uneori, poate am fost prea prezentă, dar nu știu altfel să fiu mamă.

Totul s-a schimbat când a apărut Irina. O fată frumoasă, deșteaptă, dar mereu cu un zâmbet fals pe buze când mă vedea. La început am încercat să o plac, să-i arăt că sunt deschisă. I-am cumpărat flori de ziua ei, am invitat-o la masă, dar ea părea mereu grăbită să plece. Vlad s-a schimbat și el: nu mai venea acasă la fel de des, nu mai răspundea la telefon imediat. Am simțit că pierd ceva ce credeam că va fi mereu al meu.

— Mamă, nu mai suntem copii! Ne descurcăm și singuri! mi-a spus Vlad într-o seară, când am venit cu ciorbă și prăjituri.

— Dar nu vreau decât să vă ajut… Să nu vă lipsească nimic.

Irina a intervenit atunci:

— Mulțumim, dar avem nevoie de spațiul nostru. Poate ar fi mai bine să ne anunți înainte să vii.

M-am simțit ca un musafir în propria familie. Am plecat plângând pe stradă, cu sacoșa goală și sufletul greu. Doru nu înțelegea de ce mă consum atât:

— Lasă-i să-și trăiască viața! Noi am făcut destul. Nu vezi că băiatul s-a maturizat?

Dar nu era vorba doar de maturizare. Vlad nu mai era băiatul meu cald și recunoscător. Era distant, iritat, parcă mereu pe fugă. De fiecare dată când încercam să vorbesc cu el despre copilăria lui, despre cât am muncit pentru el, îmi spunea că exagerez, că nu trebuie să-i reamintesc mereu.

Într-o zi, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:

— E prea mult! Vine mereu neanunțată, ne aduce mâncare de parcă n-am fi în stare să gătim. Vlad nu știe cum să-i spună să stea acasă…

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am ascuns în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă iubirea mea sufocantă l-a îndepărtat pe Vlad. Dar nu puteam să nu dau vina pe Irina. De când a apărut ea, totul s-a schimbat.

Au urmat luni de tăcere și răceală. Vlad mă suna doar când avea nevoie de ceva: bani pentru o reparație la mașină sau ajutor cu actele la bancă. Niciodată nu mă întreba dacă sunt bine sau dacă mi-e dor de el. Doru încerca să mă liniștească:

— Așa sunt tinerii acum. Au alte priorități.

Dar eu nu puteam accepta că fiul meu nu mai are nevoie de mine. Într-o seară, am decis să merg din nou la ei, fără să anunț. Am cumpărat fructe proaspete și am făcut prăjitura lui preferată cu mere. Când am ajuns, Irina mi-a deschis ușa și mi-a spus sec:

— Vlad e ocupat. Poți lăsa pachetul aici.

— Aș vrea să-l văd măcar cinci minute…

— Nu cred că e momentul potrivit.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am lăsat pachetul pe hol și am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, m-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: nopțile nedormite când avea febră, banii strânși pentru facultatea lui, zilele în care nu mi-am cumpărat nimic doar ca să-i iau lui ce-și dorea. Și acum? Acum eram un intrus.

Într-o duminică, Vlad a venit singur acasă. S-a așezat la masă și a început să mănânce fără să spună nimic. Am încercat să sparg tăcerea:

— Ți-a plăcut prăjitura?

— Da… E bună.

— Ți-e bine? Pari obosit.

— Mamă, te rog… Nu mai insista. Am nevoie de liniște.

Am simțit că nu mai am ce să spun. După ce a plecat, m-am uitat la poza lui de la absolvire și am plâns în hohote. Unde greșisem? De ce nu mai eram importantă pentru el?

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb dacă toate sacrificiile au meritat. Dacă iubirea mea l-a sufocat sau dacă Irina chiar l-a schimbat atât de mult. Sau poate că timpul ne schimbă pe toți și trebuie să învăț să-l las să zboare singur.

Oare există o cale de mijloc între a fi o mamă prezentă și a nu-ți pierde copilul? Sau dragostea prea mare poate răni mai mult decât absența ei?