Când vocea fiicei mele doare mai tare decât tăcerea: Povestea unei mame între iubire, dezamăgire și speranță

— Irina, te rog, nu închide! Lasă-mă să-ți spun doar atât…

Vocea mea tremura, iar mâna cu care țineam telefonul era rece ca piatra. Dincolo de fir, fiica mea răsufla greu, cu răbdarea pe sfârșite.

— Mamă, nu am timp acum. Vorbim altădată, bine?

Apoi, liniște. Un bip sec, ca o ușă trântită în față. Am rămas cu telefonul la ureche, privind peretele alb, gol, din sufrageria mea mică din Drumul Taberei. M-am așezat pe marginea canapelei, simțind cum tăcerea se așterne peste mine ca o pătură grea.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când am început să-i cer să vină mai des pe la mine, să nu mă lase singură după ce tatăl ei a murit. Poate când am refuzat să-i dau bani pentru a treia oară într-o lună, spunându-i că și eu am nevoie de ceva pentru mine. Sau poate când am încercat să-i spun că băiatul cu care se vede nu e potrivit pentru ea.

Irina a crescut repede. Prea repede. La 19 ani a plecat la facultate la Cluj, iar eu am rămas cu casa goală și cu inima plină de griji. La început mă suna zilnic, îmi povestea tot: ce profesori are, ce prieteni și-a făcut, ce visează să devină. Apoi, telefoanele s-au rărit. Mesajele au devenit scurte, răspunsurile seci. Când a venit acasă de Crăciun, am simțit că vorbesc cu o străină.

— Mamă, nu mai insista! Nu sunt copil, știu ce fac!

Mi-a spus-o cu ochii plini de reproș, când am întrebat-o dacă băiatul acela o respectă cu adevărat. Am tăcut, de teamă să nu o pierd de tot. Dar tăcerea mea n-a ajutat la nimic.

Acum are 27 de ani și locuiește în București, la două stații de tramvai de mine. Ne vedem rar, doar când are nevoie de ceva: bani, acte, ajutor cu vreo hârtie la ANAF. Când vine, stă cu ochii în telefon, răspunde monosilabic și pleacă grăbită.

— Mamă, nu am timp de povești. Am treabă.

Într-o seară, după ce a plecat, am găsit pe masă o cană nespălată și un șervețel mototolit. Am plâns în hohote, cu capul pe masă, ca o copilă pedepsită. M-am întrebat unde am greșit. Am dat totul pentru ea: am lucrat două joburi ca să-i plătesc facultatea, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la prieteni. Am rămas singură după ce tatăl ei s-a stins de cancer, iar ea era departe. Am înghițit lacrimi și am zâmbit la telefon, ca să nu o îngrijorez.

— Gabriela, las-o să-și trăiască viața! — îmi spune vecina mea, tanti Lenuța. — Copiii uită repede ce-au primit.

Dar eu nu pot. Fiecare zi fără Irina e o zi în care mă simt mai puțin mamă. Mă agăț de amintiri: de rochița roz pe care i-am cusut-o la serbare, de serile când îi citeam povești, de mirosul părului ei ud după baie. Acum, tot ce am e un telefon care sună rar și o voce care doare mai tare decât tăcerea.

Într-o duminică ploioasă, am încercat din nou să o sun. Am așteptat să răspundă, cu inima bătând nebunește.

— Da? Ce e?

— Irina, voiam doar să te întreb dacă vii la masă duminică viitoare. Fac sarmale, știu că-ți plac…

— Nu pot, mamă. Am treabă. Poate altădată.

— Irina… ți-e bine? Ai nevoie de ceva?

— Nu am nevoie de nimic. Te sun eu când pot.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Am simțit cum un gol imens se cască în pieptul meu. M-am ridicat și am început să pun masa pentru două persoane, ca și cum ar fi venit. Am pus farfurii, tacâmuri, am aprins o lumânare. Am stat așa, privind scaunul gol din fața mea.

Într-o zi, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare. Am pus-o în cutia poștală a blocului ei. I-am spus tot ce nu am putut să-i spun la telefon: că mi-e dor de ea, că mi-e teamă să nu o pierd de tot, că aș vrea să mă ierte dacă am greșit undeva. Că o iubesc mai mult decât orice pe lume.

Nu mi-a răspuns niciodată la acea scrisoare. Dar într-o seară, după multe luni, m-a sunat. Vocea ei era obosită, dar altfel.

— Mamă… ai timp să vorbim?

Am simțit cum inima mi se oprește pentru o clipă. Am vorbit ore întregi, despre nimic și despre toate. Nu s-a schimbat totul peste noapte, dar am simțit că poate există speranță.

Acum trăiesc cu această speranță. Că într-o zi Irina va veni acasă nu doar pentru bani sau ajutor, ci pentru mine. Pentru noi două. Că vom putea vorbi din nou ca mamă și fiică, fără reproșuri și tăceri grele.

Oare cât de mult trebuie să lupte o mamă pentru a-și recâștiga copilul? Și cât de mult doare dragostea atunci când nu mai e împărtășită?