Între două focuri: Povestea unei familii încercate de prezența copleșitoare a surorii soțului

— Ioana, iar vine Camelia la noi? Nu mai pot, jur că nu mai pot! am izbucnit într-o vineri seară, în timp ce soțul meu, Mihai, punea masa pentru cină.

El a oftat, evitându-mi privirea. — E sora mea, ce vrei să fac? Nu are pe nimeni altcineva, știi bine.

Dar eu știam și altceva: că fiecare weekend al ultimilor cinci ani fusese confiscat de prezența Cameliei, sora lui Mihai. O femeie de 38 de ani, divorțată, fără copii, care părea să nu-și găsească locul nicăieri altundeva decât în sufrageria noastră. Venea vineri seara, cu o pungă de covrigi și o sticlă de vin ieftin, și pleca duminică după-amiază, lăsând în urmă vase nespălate, haine aruncate și o tensiune greu de descris.

La început am compătimit-o. Îmi era milă de ea, de singurătatea ei, de felul în care părinții lor o favorizaseră mereu pe Mihai și o făcuseră să se simtă mai puțin importantă. Dar mila s-a transformat încet-încet în iritare, apoi în furie mocnită. Pentru că, oricât aș fi încercat să-i explic lui Mihai cât de mult mă apasă situația, el ridica din umeri și spunea mereu același lucru: „E familie, Ioana. Nu poți să-i întorci spatele.”

Dar eu simțeam că, de fapt, el îmi întorcea mie spatele. Că nevoile și dorințele mele nu mai contau. Că nu mai aveam intimitate, că nu mai eram o familie, ci un fel de pensiune pentru Camelia. Copiii noștri, Vlad și Irina, începuseră să se ascundă în camerele lor când venea mătușa, să-și mute jucăriile și să-și închidă ușile. Eu mă simțeam ca o străină în propria casă.

Într-o sâmbătă dimineață, am găsit-o pe Camelia în bucătărie, răscolind prin frigider. — Ioana, nu mai ai lapte de migdale? Știi că nu pot bea cafeaua altfel! a spus pe un ton de reproș.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Camelia, nu am apucat să merg la cumpărături. Poate bei cu lapte normal, ca toată lumea.

Ea a ridicat din sprâncene, ofensată. — Nu mă mir că nu-ți pasă de sănătatea mea. Nici Mihai nu mă ascultă niciodată…

Mihai a intrat atunci în bucătărie, încercând să detensioneze atmosfera. — Haideți, nu vă certați de la lapte. Ioana, poate ieșim azi toți trei la o plimbare?

Dar eu nu mai voiam să ies nicăieri. Voiam doar să fiu singură, să am liniște, să nu mai simt că trăiesc sub asediu. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic și m-am închis în baie, unde am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă copiii.

Seara, după ce copiii s-au culcat, am încercat din nou să vorbesc cu Mihai. — Nu mai pot, Mihai. Simt că mă sufoc. Nu mai e casa mea, nu mai e viața mea. Te rog, ajută-mă!

El s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Ioana, nu vreau să te pierd. Dar nici pe Camelia nu pot s-o las singură. E sora mea… Nu înțelegi?

— Și eu sunt soția ta! Și eu am nevoie de tine! De ce trebuie să alegi mereu între noi?

A doua zi, la masă, Camelia a început să povestească despre cât de greu îi este la serviciu, cum șefa ei o persecută și cum toți colegii sunt împotriva ei. Mihai o asculta cu atenție, îi dădea dreptate, îi oferea sfaturi. Eu simțeam că mă topesc de furie și neputință.

— Camelia, ai încercat să vorbești cu un psiholog? am întrebat-o, încercând să fiu calmă.

Ea a izbucnit: — Nu am nevoie de psiholog! Am nevoie de familie! Dar văd că nici aici nu sunt dorită…

Mihai a sărit imediat în apărarea ei. — Ioana, nu e cazul să o jignești!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am lăsat furculița jos și am ieșit din cameră. M-am dus la Vlad și Irina și i-am luat în brațe. — Vă iubesc mult, le-am șoptit. Orice ar fi, voi sunteți familia mea adevărată.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la cât de mult m-am pierdut pe mine încercând să-i mulțumesc pe toți. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit rămânând mereu pe locul doi, dacă nu cumva le-am arătat copiilor mei că e normal să te anulezi pentru alții.

Luni dimineață, după ce Camelia a plecat, am luat o decizie. L-am chemat pe Mihai la o cafea și i-am spus: — Trebuie să alegem ce fel de familie vrem să fim. Eu nu mai pot trăi așa. Dacă nu găsim o soluție, mă tem că nu vom mai avea o familie deloc.

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi și a văzut cât de rănită eram. A tăcut mult timp, apoi a spus: — Ai dreptate. Trebuie să vorbim cu Camelia. Nu mai putem continua așa.

Nu știu ce va urma. Nu știu dacă Mihai va avea curajul să-i spună surorii lui adevărul sau dacă ea va înțelege vreodată cât rău ne face tuturor. Dar știu că nu mai pot trăi în umbra sacrificiului continuu.

Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu avem voie să spunem „ajunge”? Câte familii se destramă din cauza unor limite nespuse la timp? Poate că e timpul să vorbim despre asta…