Scrisoarea care mi-a frânt inima: Când dragostea de mamă devine povară

— Nu pot să cred că a făcut asta, Vlad! am izbucnit, cu scrisoarea mototolită în pumni. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât aproape că nu mai auzeam nimic altceva. Soțul meu mă privea cu o îngrijorare pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Ana, știu că e greu, dar trebuie să citești tot, mi-a spus el încet, încercând să mă liniștească.

Am tras aer adânc în piept și am început să citesc din nou, cuvintele mamei mele, Irina, curgând ca niște picături reci pe pielea mea: „Ana, știu că nu am fost o mamă bună. Știu că te-am rănit. Dar acum nu mai am pe nimeni. Am nevoie de ajutorul tău. Te rog, nu mă lăsa singură.”

Am simțit cum mă cuprinde un val de furie și neputință. Cum putea să-mi ceară așa ceva? După tot ce mi-a făcut? Am crescut într-o casă unde țipetele erau mai dese decât zâmbetele, unde palma era mai rapidă decât îmbrățișarea. Tata a plecat când aveam opt ani, iar mama a rămas cu mine și cu fratele meu mai mic, Radu. Dar Radu a fugit la 18 ani și nu s-a mai uitat înapoi. Eu am rămas, dintr-un soi de loialitate prostească, să o îngrijesc pe mama până la facultate.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat Vlad, cu voce joasă.

— Nu știu! am răspuns printre lacrimi. Nu vreau să mă întorc acolo. Nu vreau să o ajut. Dar… e mama mea. Ce fel de om sunt dacă o las să sufere?

În zilele următoare, gândurile nu mi-au dat pace. Mergeam la serviciu ca un robot, răspundeam absentă la întrebările colegei mele, Mihaela. Într-o pauză de cafea, ea m-a tras deoparte:

— Ana, ce ai? Pari că ești pe altă planetă.

I-am povestit totul, iar ea m-a privit lung.

— Știi că ai dreptul să spui „nu”, nu? Nu ești obligată să-ți sacrifici viața pentru cineva care te-a rănit.

Dar în România nu e atât de simplu. Oamenii judecă repede: „E mama ta! Cum poți să o lași?” Le aud vocile în minte, ca un cor necruțător.

Seara, acasă, Vlad încerca să mă facă să văd partea practică:

— Dacă îi dai bani, va vrea mereu mai mult. Și dacă nu îi dai, s-ar putea să te dea în judecată pentru pensie de întreținere. Știi că legea îi permite.

— Știu… Dar nu pot să cred că am ajuns aici. Să mă tem de propria mamă.

Într-o duminică, am primit un telefon neașteptat de la Radu. Nu mai vorbisem de ani buni.

— Ana? Am auzit că mama te-a contactat. Ai grijă… Eu nu mai pot. Am încercat să o ajut, dar nu se schimbă nimic. Te va stoarce de tot ce ai.

— Dar dacă are nevoie cu adevărat? Dacă e bolnavă?

— Și noi am avut nevoie de ea când eram mici. Și ce am primit? Nu te lăsa manipulată.

Am închis telefonul cu un gust amar. Radu avea dreptate. Dar totuși…

În acea noapte, am visat că eram din nou copil. Stăteam la masa din bucătărie, cu ochii în farfurie, iar mama țipa la mine pentru că vărsasem laptele. M-am trezit plângând, cu Vlad lângă mine.

— Ana, trebuie să te gândești la tine. Ai dreptul la liniște.

A doua zi am decis să merg să o văd pe mama. Am ajuns la apartamentul vechi din cartierul Titan. Ușa era descuiată. Am intrat și am găsit-o pe mama stând pe canapea, cu ochii roșii de plâns.

— Ai venit… a spus ea încet.

— Am venit să vorbim, i-am răspuns rece.

A urmat o discuție lungă, plină de reproșuri și lacrimi. Mama încerca să se justifice:

— Am fost tânără, nu știam cum să fiu mamă… Tata vostru m-a lăsat… Am făcut ce am putut.

— Dar eu? Eu ce vină am avut? De ce m-ai făcut să mă simt mereu o povară?

A tăcut. Pentru prima dată am văzut-o mică, vulnerabilă. Dar nu era suficient.

— Nu pot să te ajut financiar. Nu acum. Poate te pot ajuta să găsești un azil sau un ajutor social. Dar nu pot să-mi sacrific familia pentru tine.

A izbucnit în plâns:

— Ești la fel ca fratele tău! Mă lăsați să mor singură!

Am plecat cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre casă, am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă, dar în același timp mă simțeam vinovată. Oare am făcut bine? Oare sunt un om rău?

Au trecut săptămâni. Mama nu m-a mai sunat. Radu mi-a trimis un mesaj: „Ai făcut ce trebuia. Nu te mai învinovăți.”

Dar liniștea nu a venit. În fiecare seară mă uit la fetița mea, Mara, și mă întreb: oare eu voi ști să fiu o mamă mai bună? Oare rana asta se va vindeca vreodată?

Poate că uneori dragostea de mamă nu e suficientă. Poate că uneori trebuie să alegi între trecut și viitor. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești echilibrul între datorie și dreptul la fericire?