Când familia devine povară: Cum am învățat să spun „nu” celor dragi

— Iar a venit maică-ta cu geamantanul? m-a întrebat Radu, cu vocea stinsă, în timp ce încerca să-și găsească locul pe canapea, printre hainele lăsate la uscat de sora mea, Ana.

Am simțit cum îmi pulsează sângele în tâmple. Era a treia oară luna asta când mama apărea pe neanunțate, cu pretenția că „doar stă câteva zile, că la ea acasă e prea frig și singură nu poate să repare caloriferul”. Ana, sora mea mai mică, se mutase la noi „temporar” de aproape un an, după ce divorțase. Tata venea și el la masă, de două-trei ori pe săptămână, cu sacoșa de plase goale, așteptând să plece cu ele pline.

— Ce vrei să fac, Radu? E mama mea… Nu pot s-o dau afară, am șoptit, rușinată.

— Dar pe noi cine ne apără? Pe noi cine ne întreabă dacă mai putem? a răspuns el, privind în gol.

M-am simțit mică, vinovată, prinsă între două lumi. Pe de o parte, familia mea de sânge, care părea să nu se mai sature de ajutorul nostru. Pe de alta, Radu, omul cu care îmi împărțeam viața și care începuse să se stingă sub povara acestor vizite nesfârșite, a cheltuielilor crescânde, a lipsei de intimitate.

În acea seară, după ce mama s-a retras în camera de oaspeți și Ana a dat drumul la serialul ei preferat, am rămas cu Radu în bucătărie. Am plâns amândoi. El de neputință, eu de vină.

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc așa. Parcă suntem chiriași în propria casă. Nu mai avem loc nici să respirăm, nici să ne certăm, nici să ne iubim. Nu mai suntem noi, a spus el, cu vocea frântă.

Am știut atunci că trebuie să fac ceva. Dar cum să le spun alor mei că nu mai pot? Cum să-mi refuz mama, care m-a crescut singură după ce tata a plecat cu alta? Cum să-i spun Anei că trebuie să-și găsească drumul, când știu cât de greu îi e după divorț?

A doua zi dimineață, am găsit curajul să vorbesc cu mama. Era la bucătărie, făcând cafea și bombănind că nu merge centrala.

— Mamă, trebuie să vorbim…

— Ce s-a întâmplat? s-a încruntat ea, fără să mă privească.

— Nu mai putem continua așa. Eu și Radu avem nevoie de spațiul nostru. Trebuie să găsești o soluție pentru tine. Poate să repari caloriferul sau să te muți la mătușa Ileana o vreme…

A lăsat cana jos cu zgomot.

— Aha! Deci v-ați săturat de mine! După tot ce am făcut pentru tine, acum mă dai afară ca pe un câine!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Lacrimile mi-au țâșnit fără voia mea.

— Nu te dau afară, mamă. Dar nu mai pot. Nu mai suntem o familie, suntem un hotel. Eu nu mai am viața mea. Nici Radu nu mai are. Ne pierdem unul pe altul…

A început să plângă și ea. Sora mea a apărut în ușă, cu ochii umflați de somn.

— Ce se întâmplă aici? De ce țipi la mama?

— Ana, trebuie să pleci. Trebuie să-ți găsești un loc al tău. Nu poți trăi la nesfârșit aici. Eu nu mai pot…

A izbucnit într-un râs amar.

— Bravo, Irina! Ai uitat cine te-a ajutat când ai avut nevoie? Ai uitat cine ți-a adus medicamente când ai fost bolnavă? Acum e rândul tău să ne ajuți!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama nu-mi vorbea decât monosilabic. Ana își făcea bagajele cu zgomot și trântea ușile. Tata a venit și el, s-a certat cu Radu și a plecat trântind poarta.

Casa noastră s-a golit brusc. Era liniște, dar o liniște apăsătoare, plină de regrete și vinovăție. Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Ai făcut ce trebuia. Acum putem respira din nou.

Dar eu nu eram sigură. Mă simțeam ca o trădătoare. În fiecare seară mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost egoistă. Dacă nu cumva familia chiar înseamnă să te sacrifici până la capăt.

Au trecut luni de atunci. Mama și-a reparat caloriferul și a început să iasă mai des cu prietenele ei. Ana și-a găsit un apartament mic și un job part-time. Tata vine rar și doar când îl invităm noi. Eu și Radu am început să ne regăsim încet-încet.

Dar rana rămâne. Și mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria viață? Oare am fost prea dură sau doar am avut curajul să spun „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?