„Nu mi-e foame, doar mi-e rușine” – Povestea mea despre sărăcie și stigmat în școala românească

— Nu mi-e foame, doar mi-e rușine, am șoptit, cu ochii în pământ, în timp ce tanti Mariana de la cantină mă privea cu milă. Era marți, iar mirosul de ciorbă de perișoare plutea în aer, amestecându-se cu râsetele colegilor mei. Eu stăteam la coadă, cu mâinile strânse pe ghiozdanul vechi, încercând să par invizibil. Când am ajuns la geam, tanti Mariana s-a aplecat spre mine și a întrebat încet:

— Ionuț, ai bonul de masă?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Bonul de masă era pentru copiii care plăteau. Eu nu aveam niciun bon. Știam că bunica nu a avut bani să-mi pună în plicul acela alb, pe care toți îl scoteau cu mândrie din buzunar. Am dat din cap că nu și am încercat să mă retrag, dar deja câțiva colegi se uitau spre mine.

— Lasă-l, tanti Mariana, că oricum nu mănâncă niciodată! a strigat Răzvan, băiatul cel mai popular din clasă. Toți au râs. Am simțit cum mă sufoc de rușine. M-am întors și am ieșit din cantină, cu stomacul gol și sufletul făcut bucăți.

Acasă, bunica mă aștepta cu o farfurie de cartofi prăjiți și o felie de pâine uscată. M-a privit lung, cu ochii ei albaștri, obosiți de atâta muncă și griji.

— Ionuț, iar n-ai mâncat la școală?

— Nu mi-a fost foame, am mințit, uitându-mă pe geam. Nu voiam să-i spun cât de tare mă durea să fiu mereu „băiatul sărac”, cel pe care îl compătimeau toți.

Bunica a oftat și s-a așezat lângă mine.

— Știu că nu-i ușor, dar să nu-ți fie rușine. Sărăcia nu-i o vină, Ionuț. O să trecem noi și peste asta.

Dar nu era așa simplu. În fiecare zi, la școală, simțeam privirile colegilor, șoaptele lor, glumele răutăcioase. Profesorii încercau să mă ajute, dar uneori, fără să vrea, mă făceau să mă simt și mai diferit. „Ionuț, dacă ai nevoie de ceva, spune-mi mie”, îmi zicea doamna dirigintă, dar vocea ei suna a milă, nu a înțelegere.

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme, am găsit-o pe bunica plângând în bucătărie. Ținea în mână o factură mare, iar pe masă era o scrisoare de la primărie. Am citit-o pe furiș: „Cererea pentru ajutor social a fost respinsă”.

— Bunico, de ce plângi?

— Nu plâng, Ionuț, doar mi-a intrat ceva în ochi, a încercat ea să mă liniștească, dar lacrimile îi curgeau pe obraji.

Atunci am simțit pentru prima dată furie. Nu împotriva bunicii, ci împotriva lumii care părea să ne pedepsească doar pentru că nu aveam bani. În noaptea aceea am adormit cu stomacul gol și cu inima plină de întrebări.

A doua zi, la școală, am decis să nu mai fug de rușine. Când Răzvan a început iar să râdă de mine, m-am ridicat în fața clasei și am spus:

— Da, nu am bani pentru masa de prânz. Dar asta nu mă face mai puțin om decât voi. Poate că voi aveți bonuri de masă, dar eu am o bunică ce mă iubește și mă crește singură. Și nu mi-e rușine cu asta!

A fost liniște. Pentru prima dată, nimeni nu a mai râs. Doamna dirigintă s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat. Unii colegi au început să mă privească altfel. Nu toți, dar câțiva au venit la mine în pauză și mi-au spus că le pare rău.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Bunica tot se lupta cu facturile, iar eu tot mergeam la școală cu ghiozdanul vechi și hainele peticite. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să nu-mi mai fie rușine. Am învățat să cer ajutor când aveam nevoie și să nu mă mai ascund.

Într-o zi, doamna dirigintă a venit la mine cu o veste:

— Ionuț, școala a decis să ofere mese gratuite pentru copiii care au nevoie. Nu trebuie să te simți prost. E dreptul tău.

Am simțit cum mi se umple sufletul de recunoștință. Nu pentru mâncare, ci pentru că cineva m-a văzut cu adevărat, nu doar ca pe „băiatul sărac”.

Acum, când mă uit în urmă, știu că rușinea nu era a mea, ci a unei societăți care judecă prea ușor. Dar încă mă întreb: de ce trebuie să suferim atât de mult pentru ceva ce nu ține de noi? Oare câți copii mai trec prin asta, în fiecare zi, fără ca nimeni să-i vadă cu adevărat?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reacționa când lumea vă judecă doar după cât aveți în buzunar?