Am dat casa fiicei mele, crezând că va avea grijă de mine: Acum mă roagă să plec

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea Ioanei era tăioasă, rece, de parcă nu mai era fata mea, ci o străină care-mi bătea la ușă cu o veste rea. Mă uitam la ea, la ochii aceia albaștri pe care i-a moștenit de la mine, și nu înțelegeam cum am ajuns aici. În bucătăria noastră, unde altădată râdeam împreună, acum plutea o tăcere apăsătoare, ca o ceață groasă care nu se mai ridică.

— Ce s-a întâmplat, Ioana? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu mai putem continua așa. E greu și pentru mine, și pentru tine. Am nevoie de spațiu, și… și cred că ar fi mai bine să te muți.

Cuvintele ei m-au lovit ca o palmă. Am simțit cum mi se taie respirația. Eu, care i-am dat totul, care am muncit o viață întreagă ca să-i fie bine, care i-am lăsat casa asta cu acte în regulă, crezând că aici vom fi împreună, că nu voi fi niciodată singură. Am făcut-o din dragoste, din speranța că bătrânețea mea va fi mai ușoară, că nu voi ajunge o povară pentru nimeni. Dar uite că povara eram deja.

— Ioana, dar… unde să mă duc? am șoptit. — E casa mea, a noastră…

— Nu mai e, mamă. E casa mea acum. Și nu spun asta ca să te rănesc, dar… nu mai pot. Mă sufoc. Vreau să am viața mea, liniștea mea. Nu mai pot să am grijă de tine așa cum ai nevoie.

Am simțit cum mi se frânge inima. M-am ridicat încet de pe scaun, sprijinindu-mă de masă. Mâinile îmi tremurau. Am privit în jur: mobila veche, perdelele cusute de mine, fotografiile de pe perete — toate amintirile unei vieți. Și totuși, nu mai era loc pentru mine aici.

Mi-am amintit de ziua când am semnat actele. Ioana plângea de fericire. — Mamă, promit că nu te voi lăsa niciodată singură. Vom fi mereu împreună. Atunci am simțit că am făcut ce trebuie. Soțul meu murise de câțiva ani, iar băiatul nostru, Radu, plecase în Germania la muncă și nu mai dădea niciun semn. Ioana era tot ce aveam. Am vândut apartamentul din oraș și am investit totul în casa asta, la marginea Ploieștiului, ca să fim aproape una de alta.

Ani la rând am gătit, am făcut curat, am crescut nepoții când Ioana era la serviciu. Nu m-am plâns niciodată. Dar, încet-încet, am început să simt că nu mai sunt dorită. Seara, când Ioana venea acasă, era mereu obosită, nervoasă. — Mamă, nu mai comenta, lasă-mă în pace! — Mamă, nu vezi că nu am chef de discuții? — Mamă, nu mai insista cu supa aia, nu-mi place!

Am tăcut. Am strâns din dinți și am tăcut. M-am gândit că poate e doar o perioadă grea. Dar perioada asta nu s-a mai terminat niciodată.

Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu soțul ei, Vlad. — Nu mai suport, Vlad! Parcă trăiesc cu o umbră în casă. Nu pot să respir. Nu pot să fiu eu însămi. Vlad a oftat. — Știu, dar ce să facem? E mama ta…

Atunci am înțeles. Nu mai eram mama ei, eram o povară. O povară pe care nu știa cum să o dea la o parte fără să pară o fiică nerecunoscătoare.

— Ioana, am spus încet, dacă asta vrei… o să plec. Dar să știi că nu te voi judeca. Doar să nu uiți că tot ce am făcut, am făcut din dragoste.

A izbucnit în plâns. — Știu, mamă! Dar nu mai pot! Nu mai pot! Am nevoie să fiu doar eu cu familia mea. Să nu mai simt că orice fac e greșit. Să nu mai aud reproșuri. Să nu mai simt presiunea asta…

Am plecat în camera mea și am început să-mi strâng lucrurile. Fiecare rochie, fiecare fotografie, fiecare carte avea o poveste. Am plâns în tăcere, să nu mă audă. Nu voiam să-i mai dau încă un motiv de vinovăție.

În zilele următoare, am încercat să găsesc o soluție. Am sunat-o pe sora mea, Maria, dar ea locuiește într-o garsonieră mică, abia se descurcă cu pensia. Am încercat să-l contactez pe Radu, dar nu a răspuns la telefon. Vecina mea, tanti Viorica, mi-a spus: — Nu te lăsa, dragă! Ești mama ei! Dar ce să fac? Să mă cert cu ea? Să mă umilesc?

Am mers la primărie să întreb de aziluri. Doamna de acolo m-a privit cu milă: — Sunt liste de așteptare lungi, doamnă. Poate vă ajută familia până atunci…

Familia… Ce cuvânt greu! Familia care ar trebui să fie sprijinul tău, nu povara ta. Familia care te poate ridica sau te poate doborî.

Într-o seară, Ioana a venit la mine în cameră. — Mamă, am găsit un apartament cu chirie, nu e departe. Te pot ajuta cu banii pentru primele luni. Poate acolo o să-ți fie mai bine. Poate acolo o să-ți găsești liniștea.

Am privit-o lung. Nu mai era fata mea mică, ci o femeie obosită, copleșită de viață. Poate că și eu am greșit. Poate că am pus prea multă presiune pe ea. Poate că am uitat să-i dau spațiu să fie ea însăși.

Dar nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? Unde se rupe legătura dintre mamă și fiică? Când devine dragostea o povară?

Acum stau într-o cameră mică, cu lucrurile mele strânse în două valize. Privesc pe geam și mă gândesc la toate mamele care au făcut sacrificii pentru copiii lor și s-au trezit singure la bătrânețe. Mă întreb dacă nu cumva greșim atunci când dăm totul, fără să cerem nimic în schimb.

Oare dragostea de mamă ar trebui să aibă limite? Sau poate că, uneori, trebuie să învățăm să ne iubim și pe noi înșine, chiar dacă asta înseamnă să spunem „nu” celor pe care îi iubim cel mai mult?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când tot ce ați construit se năruie sub ochii voștri?