Soțul meu, fantoma din casă: Lupta mea cu invizibilitatea într-o familie românească

— Rareș, tu mă mai vezi? Sau sunt doar o umbră pentru tine?

Vocea mi-a tremurat în timp ce vântul izbea geamurile apartamentului nostru din Ploiești. Rareș stătea cu ochii în telefon, ignorându-mi prezența, iar eu simțeam cum mă sufoc între pereții aceștia reci. De luni bune, viața noastră se rezuma la schimburi de politețuri și la discuții despre facturi. El era mereu la muncă sau la mama lui, iar eu… eu eram singură cu Vlad, băiețelul nostru de trei ani, încercând să nu mă prăbușesc.

— Nu exagera, Ilinca, a oftat el fără să mă privească. Știi că am mult de lucru și mama are nevoie de ajutor.

— Dar eu? Eu nu am nevoie de tine? Nu vezi că nu mai suntem o familie?

Rareș a ridicat din umeri, ca și cum problema mea era o moftură. M-am ridicat brusc de pe canapea și am ieșit pe balcon, lăsând lacrimile să curgă. Afară, ploaia bătea cu furie, iar eu mă simțeam la fel de pierdută ca picăturile care se izbeau de balustradă.

Totul a început după ce Vlad s-a născut. La început, Rareș era implicat, dar încet-încet s-a retras. Mama lui, doamna Mariana, venea zilnic „să mă ajute”, dar ajutorul ei era o invazie: îmi critica modul în care îl îmbrac pe Vlad, ce gătesc, cum fac curat. Rareș îi lua mereu apărarea.

— Las-o, Ilinca, știe ea mai bine! a spus el într-o zi când am încercat să-i explic că nu vreau ca Vlad să mănânce ciocolată la micul dejun.

Am început să mă simt ca o musafiră în propria casă. Îmi era teamă să spun ceva, să nu-l supăr pe Rareș sau pe mama lui. Seara, când Vlad adormea, mă uitam la pozele noastre vechi și încercam să-mi amintesc cine eram înainte să devin „soția lui Rareș” și „mama lui Vlad”.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu doamna Mariana care a intrat peste mine fără să bată la ușă („E casa fiului meu!”), am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe sora mea, Simona.

— Ilinca, nu poți continua așa! Trebuie să-i spui clar lui Rareș ce simți. Dacă nu te aude acum, când?

Am strâns din dinți și am hotărât că nu mai pot trăi ca o fantomă. În seara aceea, l-am așteptat pe Rareș cu masa pusă și cu Vlad deja culcat. Când a intrat pe ușă, i-am spus direct:

— Vreau să vorbim. Serios.

S-a așezat fără chef la masă. I-am spus tot: cât de singură mă simt, cât de mult mă doare că nu mă susține în fața mamei lui, cât de mult mi-e dor de noi doi.

— Ilinca, exagerezi. Toate femeile trec prin asta. Mama doar vrea să ajute.

— Nu! Nu toate femeile trebuie să accepte să fie ignorate! Nu vreau ca Vlad să crească văzându-și părinții ca pe niște străini.

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

— Ce vrei să fac?

— Să fii aici! Să fii tată pentru Vlad și soț pentru mine! Să pui limite cu mama ta!

A doua zi dimineață, doamna Mariana a venit ca de obicei. De data asta am deschis ușa și i-am spus calm:

— Vreau să avem intimitatea noastră. Vă rog să ne sunați înainte să veniți.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Cum adică? Eu sunt mama lui Rareș! Am dreptul!

Rareș a apărut în spatele meu și pentru prima dată a spus:

— Mama, Ilinca are dreptate. Avem nevoie de spațiul nostru.

Doamna Mariana a plecat trântind ușa. M-am prăbușit pe canapea și am plâns. Rareș m-a luat în brațe stângaci.

— Îmi pare rău că te-am făcut să suferi. O să încerc să fiu mai prezent.

Au urmat luni grele. Relația cu soacra s-a răcit, Rareș s-a străduit să fie mai implicat, dar uneori vechile obiceiuri reveneau. M-am înscris la un curs online de fotografie și am început să ies mai des cu Simona sau cu alte mame din parc. Încet-încet am început să simt că trăiesc din nou pentru mine.

Într-o seară târzie, după ce Vlad adormise și Rareș citea o carte lângă mine, l-am întrebat:

— Crezi că ne vom regăsi cu adevărat vreodată?

A zâmbit trist:

— Doar dacă nu ne mai pierdem unul pe altul printre umbrele altora.

M-am gândit mult la asta. Oare câte femei trăiesc invizibile în propriile familii? Câte dintre noi avem curajul să cerem locul care ni se cuvine? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că nu mai vreau să fiu o fantomă în propria viață.