Nu te grăbi cu nunta, Ivona! – Fuga miresei din calea unei familii tiranice

— Ivona, ai grijă să nu uiți să suni la cofetărie! Și să nu uiți că mama lui Darius vrea tort cu fructe, nu cu ciocolată, ai înțeles? vocea mamei mele răsună ca un clopot spart în bucătăria mică, unde aburul cafelei se amesteca cu mirosul de neliniște. Era a treia oară în acea dimineață când mi se amintea ceva legat de nuntă. Mă uitam la calendarul de pe frigider: 17 iunie, doar două săptămâni până la ziua cea mare. Ziua în care, teoretic, ar fi trebuit să fiu cea mai fericită femeie din lume.

Dar eu nu eram. În fiecare zi, simțeam cum mă sufoc între dorințele tuturor: mama mea, care voia o nuntă ca-n povești; Darius, logodnicul meu, care părea tot mai absent și mai preocupat de părerea părinților lui; și, mai ales, familia lui Darius – doamna Stanciu, viitoarea mea soacră, care avea o părere despre orice: de la culoarea șervețelelor până la cât de des ar trebui să-mi vizitez părinții după nuntă.

— Ivona, să nu uiți că la noi în familie femeia gătește duminica pentru toți! Și să nu te apuci să-ți iei serviciu prea serios după nuntă. O soție bună are grijă de casă, nu de carieră! îmi spusese ea cu o seară înainte, privindu-mă peste ochelarii ei subțiri.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. În mintea mea, însă, se dădea o luptă crâncenă. Eu nu eram așa. Eu visam la o viață în care să pot lucra ca profesoară de limba română, să pot merge la teatru cu prietenele mele și să-mi vizitez părinții când simt nevoia. Dar fiecare discuție cu familia lui Darius era ca o piatră legată de gâtul meu.

Într-o seară, după ce am terminat de aranjat invitațiile, am încercat să vorbesc cu Darius.

— Darius, simt că totul scapă de sub control. Parcă nu mai e nunta noastră… Parcă e a lor.

El s-a uitat la mine obosit:

— Ivona, lasă-i să-și facă damblaua. După nuntă ne vedem noi de viața noastră.

— Dar dacă nu pot? Dacă nu pot trăi după regulile lor?

— Ești prea sensibilă. Toate femeile trec prin asta. O să te obișnuiești.

Cuvintele lui au căzut ca un verdict. Nu era loc pentru mine în ecuația asta. Eram doar o piesă într-un puzzle pe care altcineva îl asambla.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mama lui Darius a venit acasă la noi cu lista invitaților „corectată” de ea. Tata a început să mă întrebe dacă sunt sigură că vreau să mă mărit cu „băiatul ăsta”, iar mama îmi repeta obsesiv că „o fată trebuie să știe să se adapteze”.

Într-o noapte, am visat că alergam desculță pe un câmp plin de noroi, iar rochia de mireasă mi se agăța în spini. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi dimineață, am plecat devreme la serviciu. Pe drum, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Raluca.

— Ralu, nu mai pot. Simt că mă pierd. Nu știu dacă vreau să mă mărit…

— Ivona, ascultă-mă bine: dacă nu ești fericită acum, nu vei fi nici după nuntă. Nu te sacrifica pentru nimeni!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La întoarcere acasă, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Ce-ai pățit?

— M-a sunat doamna Stanciu. Zice că nu ești destul de implicată și că poate ar trebui să mai amânăm nunta dacă nu ești pregătită.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era clar: niciodată nu aveam să fiu destul de bună pentru ei.

În acea seară am luat decizia. Am scris o scrisoare pentru Darius:

„Darius,
Nu pot merge mai departe cu această nuntă. Nu pot trăi într-o familie unde nu sunt acceptată așa cum sunt. Îmi pare rău dacă te rănesc, dar trebuie să mă regăsesc înainte să pot fi fericită cu altcineva.”

Am lăsat scrisoarea pe masa din sufragerie și am plecat la Raluca. Am plâns toată noaptea în brațele ei.

A doua zi dimineață m-a sunat mama:

— Ivona, ce-ai făcut? Toată lumea vorbește despre tine! Ce-o să zică satul?

— Mamă, prefer să fiu vorbită decât nefericită toată viața.

Au trecut luni de atunci. Darius m-a sunat o singură dată și mi-a spus că mă înțelege. Familia lui însă m-a făcut „fata care a fugit de la altar”. Dar eu am început să respir din nou. Am reluat cursurile la facultate și am început să predau la un liceu din oraș.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dar când văd zâmbetul elevilor mei și simt liniștea din sufletul meu, știu că am ales corect.

Oare câte fete ca mine trăiesc drama asta în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toți ne vor „da”? Poate că fericirea nu e un dar pe care îl primești la nuntă — poate trebuie să lupți pentru ea.