Când mama-soacră a organizat cina din pat: O poveste despre mândrie, neputință și locul meu într-o familie românească

— Nu cred că ai pus destulă sare în supă, Irina, a spus mama-soacră, cu vocea ei răgușită, din dormitorul în care zăcea de două săptămâni. Am strâns lingura mai tare și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Vlad, soțul meu, stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.

De zece ani sunt căsătorită cu Vlad, fiul cel mare al Marianei. De zece ani încerc să găsesc o cale să fiu acceptată, să nu mai simt privirile acelea reci și replicile tăioase care mă fac să mă simt mereu o intrusă. Dar în seara aceea, când Mariana a decis să organizeze o cină de familie din patul ei, totul a ajuns la apogeu.

Mariana fusese operată la șold și medicii i-au interzis să se ridice. Dar nu putea renunța la control. A sunat-o pe sora lui Vlad, pe Camelia, să vină mai devreme și să mă „ajute”. De fapt, Camelia a venit doar ca să supravegheze dacă fac totul „ca acasă la mama”.

— Să nu uiți să pui foi de dafin la friptură! Și nu pune usturoiul prea devreme, că se amărăște! a strigat Mariana din dormitor.

Camelia a zâmbit ironic:
— Vezi? Mama știe tot. Tu doar execută.

M-am abținut să nu răspund. Am simțit cum mi se strânge stomacul de nervi și umilință. Vlad nu zicea nimic. Niciodată nu zice nimic când e vorba de mama lui. Parcă îi e frică să nu o supere.

Am terminat de gătit cu ochii în lacrimi. Când am dus tava cu friptură în sufragerie, Mariana s-a ridicat puțin pe cot și m-a privit lung.

— Să știi că eu am pregătit totul dinainte. Am pus carnea la marinat ieri, am scris pe hârtie ce trebuie făcut. Știam că tu n-ai să te descurci singură.

Mi-a venit să urlu. Să-i spun că nu sunt o incapabilă. Că acasă la mine găteam pentru frații mei de la 12 ani. Dar m-am abținut. Pentru Vlad. Pentru liniștea familiei.

La masă s-a așezat toată lumea: Vlad, Camelia cu soțul ei, tata-socru și cei doi copii ai Cameliei. Eu am rămas să aduc farfuriile și să strâng bucătăria. Din sufragerie se auzeau râsete și discuții despre rudele din Bacău, despre vecina care și-a schimbat mașina și despre cât de greu e să găsești o bonă bună.

— Irina, vino și tu! a strigat tata-socru.

Am intrat cu farfuriile și m-am așezat timid la capătul mesei. Mariana m-a privit scurt:
— Să nu uiți să pui apă rece la vin, că altfel nu-l bea nimeni!

Camelia a început să povestească despre cât de greu îi e cu copiii și cum mama o ajută mereu cu sfaturi. Eu tăceam. Vlad tăcea și el.

La desert, Mariana a ținut să spună:
— Să știți că eu am făcut rețeta asta de cozonac de zeci de ori. Irina încă nu știe să-l facă bine, dar poate într-o zi o să învețe.

Toți au râs. Eu am simțit cum mă sufoc.

După masă, Camelia a venit la mine în bucătărie:
— Nu te supăra pe mama. Așa e ea. Vrea doar ce e mai bine pentru Vlad.

— Și eu? Eu ce sunt aici? am întrebat-o încet.

Camelia s-a uitat la mine ca la un copil care nu pricepe regulile jocului:
— Tu ești soția lui Vlad. Dar mama e mama.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Vlad s-a întors pe partea cealaltă când am încercat să-i spun ce simt.

— Lasă, Irina, nu te mai consuma. Așa e mama, nu o schimbi tu acum.

Dar eu nu voiam să o schimb. Voiam doar să fiu văzută. Să contez.

A doua zi dimineață am plecat devreme la serviciu. În autobuz mi-am dat seama că viața mea se învârte între dorința de a fi acceptată și neputința de a schimba ceva într-o familie care are reguli nescrise, unde locul meu pare mereu provizoriu.

La birou, colega mea Anca m-a întrebat:
— Ce ai pățit? Pari obosită rău.

Am zâmbit amar:
— Nimic nou… doar că uneori simt că nu sunt destul de bună pentru familia soțului meu.

Anca m-a privit lung:
— Știi ceva? Poate că nici nu trebuie să fii. Poate că trebuie doar să fii tu însăți.

Dar cum poți fi tu însăți când toți te vor altfel?

Seara aceea mi-a rămas în minte ca un semnal de alarmă: cât timp voi continua să mă pierd pe mine încercând să fiu pe placul altora?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin asta: v-ați simțit vreodată străini în propria familie? Cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru acceptare? Sau poate ar trebui doar să ne găsim curajul de a spune: „Așa sunt eu!”?