Casa care ne-a rupt în două: Povestea unui testament și a unei iubiri pierdute

— Nu semna, Mihai! Nu semna, te rog! vocea mamei răsuna disperată în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de vreme. Radu stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă fix, iar eu simțeam cum inima îmi bate nebunește. Pixul tremura între degete. Tata murise de doar două luni, iar casa copilăriei noastre devenise brusc o povară.

— Mihai, gândește-te bine. Nu e doar o casă, e tot ce avem de la tata, a șoptit mama, cu ochii roșii de plâns.

— Lasă-l, mamă! Dacă nu vrea, să nu vrea! Eu mă ocup de tot, eu am rămas aici, eu am grijă de tine! Radu ridica vocea, încercând să pară stăpân pe situație, dar îi simțeam furia mocnind.

Am semnat. Am semnat pentru liniște, pentru că nu mai suportam să văd cum se ceartă zilnic pe facturi, pe lemnele din curte, pe cine spală geamurile. Am semnat pentru că eu eram cel care plecase la București, cel care nu mai știa să sape grădina sau să repare acoperișul. Am semnat pentru că mi s-a părut corect ca Radu să rămână cu casa. Dar n-am știut că odată cu semnătura mea, ceva se rupe definitiv între noi.

În următoarele luni, mama s-a stins încet. Nu de boală, ci de supărare. Îmi scria mesaje scurte: „Mi-e dor de tine.” „Radu e tot mai nervos.” „Nu mai e ca înainte.” Eu răspundeam rar, mereu ocupat cu serviciul. Într-o zi de noiembrie, m-a sunat vecina: „Mihai, vino acasă. Mama ta nu mai răspunde la ușă.”

Am găsit-o pe patul din camera mică, cu poza tatei strânsă la piept. Radu era în curte, dând cu piciorul într-o găleată.

— E vina ta! Dacă nu plecai, dacă nu-i dădeai drumul la casă… poate nu se stingea așa! a urlat la mine.

N-am avut putere să-i răspund. Am plâns amândoi, dar fiecare pe partea lui de curte. După înmormântare, n-am mai vorbit luni întregi.

Casa a rămas goală. Radu a început să aducă tot felul de oameni prin ea — prieteni gălăgioși, o femeie care nu-i plăcea mamei. Vecinii mă sunau să-mi spună că se ceartă des, că nu mai are grijă de grădină. M-am întors într-o zi și am găsit ușa spartă, mobila veche aruncată în curte.

— Ce-ai făcut cu casa noastră? am întrebat printre dinți.

— A ta nu mai e! Ai renunțat la ea! Ce-ți pasă? mi-a aruncat Radu în față.

Am simțit atunci că nu mai am nici casă, nici frate. Doar o vină grea care mă apasă în fiecare dimineață când mă trezesc în apartamentul meu mic din București.

Prietenii mă întreabă uneori: „De ce nu te-ai luptat? De ce ai cedat?” Nici eu nu știu. Poate am vrut să scap de responsabilitate. Poate am crezut că dragostea de frate e mai importantă decât niște pereți vechi. Dar adevărul e că niciodată nu m-am simțit mai singur ca acum.

În Ajunul Crăciunului trecut, am trecut pe lângă casa noastră. Era luminată straniu, cu becuri colorate atârnate aiurea. M-am uitat pe geam și l-am văzut pe Radu singur la masă, cu o sticlă de vin ieftin și capul plecat. Am vrut să bat la ușă, dar n-am avut curaj. M-am întors și am plâns ca un copil pe ulița pustie.

Uneori visez că mama mă strigă din bucătărie: „Mihai, hai la masă!” Mă trezesc și simt mirosul de cozonac și lemn ars. Dar când deschid ochii, e doar liniște și frig.

Oare cât valorează o casă dacă pentru ea pierzi tot ce ai mai drag? Oare există vreun gest care să repare ceea ce am stricat? Sau unele greșeli rămân pentru totdeauna?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Până atunci, trăiesc cu întrebarea: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut?