Duminica în care s-a rupt totul: Adevărul pe care nu l-am mai putut ascunde

— Nu pot să cred că ai adus-o pe ea aici, Radu! am izbucnit, vocea tremurându-mi în timp ce mă uitam la chipul zâmbitor al Ilincăi, logodnica fiului meu. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea nebunește. Ana, fiica mea, s-a retras instinctiv spre colțul camerei, privirea ei fixată în podea. Soțul meu, Mircea, a rămas împietrit la capătul mesei, cu furculița suspendată în aer.

Era o duminică obișnuită de aprilie, cu miros de friptură și cozonac proaspăt. Masa era întinsă, farfuriile aranjate cu grijă, iar eu mă străduisem să creez acea atmosferă caldă de familie pe care o visam mereu. Dar când Radu a intrat pe ușă cu Ilinca de mână, totul s-a năruit. Am recunoscut-o imediat: fata cu ochii verzi și zâmbetul fals, cea care îi făcuse Anei copilăria un coșmar la liceu. Ani de zile Ana venea acasă plângând, refuzând să-mi spună ce se întâmplă. Abia după ce a terminat liceul am aflat adevărul: Ilinca și prietenele ei o umileau zilnic, îi rupeau caietele, îi ascundeau ghiozdanul și îi spuneau că nu merită să trăiască.

— Mamă, ce ai? a întrebat Radu, nedumerit. Ilinca s-a uitat la mine cu un aer nevinovat, ca și cum nu ar fi făcut niciodată nimic rău.

— Nimic… doar că… am nevoie de puțin aer, am bâiguit și am ieșit pe balcon. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Cum putea fi posibil ca tocmai ea să devină parte din familia noastră? Cum să-i spun lui Radu adevărul fără să-i distrug fericirea?

Când m-am întors în sufragerie, atmosfera era tensionată. Ana nu scotea niciun cuvânt, iar Mircea încerca să mențină discuția pe subiecte banale.

— Ilinca, cu ce te ocupi acum? a întrebat el.

— Sunt psiholog la o grădiniță privată, a răspuns ea cu voce dulce.

Mi s-a strâns stomacul. Psiholog? Fata care i-a distrus sufletul fiicei mele îi ajută acum pe alții?

După masă, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, nu pot să stau aici. Nu pot să o privesc în ochi. Te rog, fă ceva!

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea acestei cereri. Îmi doream să-mi protejez copiii, dar nu voiam nici să-l rănesc pe Radu. Am ieșit din bucătărie și m-am dus direct la Ilinca.

— Putem vorbi puțin? am întrebat-o rece.

A ieșit cu mine pe hol.

— Știu cine ești pentru Ana. Știu ce i-ai făcut. Cum poți să vii aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Pentru o clipă i s-a schimbat fața. Apoi a oftat.

— Doamnă Popescu… eram copii. N-am știut ce facem. Îmi pare rău dacă am rănit-o pe Ana.

— Dacă? Ai distrus-o! Ani de zile a suferit din cauza ta! Cum poți să vorbești despre viitor cu fiul meu fără să-ți asumi trecutul?

Ilinca a tăcut. Am simțit că nu există remușcare reală în vocea ei. M-am întors în sufragerie și am privit spre Radu.

— Trebuie să vorbim toți patru, am spus hotărâtă.

Am adunat familia în jurul mesei. Ana tremura vizibil.

— Radu, trebuie să știi ceva despre Ilinca. Nu pot să tac mai mult. Ea este cea care i-a făcut rău Anei ani de zile la liceu. A fost liderul unui grup care a umilit-o și a traumatizat-o.

Radu a rămas fără cuvinte. S-a uitat la Ilinca, apoi la Ana.

— E adevărat? a întrebat el încet.

Ilinca a dat din cap că da, evitând privirea tuturor.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? m-a întrebat Radu cu reproș.

— Pentru că nu voiam să-ți stric fericirea… dar nici nu pot trăi cu această minciună în casă.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mircea a încercat să intervină:

— Poate că oamenii se schimbă…

Ana a izbucnit în plâns:

— Nu vreau să o văd niciodată aici! Nu pot! Nu după tot ce mi-a făcut!

Radu s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără să spună nimic. Ilinca l-a urmat în tăcere. Am rămas toți trei în sufragerie, fiecare cufundat în propriile gânduri și regrete.

În zilele următoare, Radu nu ne-a mai căutat. Telefonul suna în gol sau răspundea scurt că are nevoie de timp. Ana s-a închis și mai mult în ea însăși. Eu mă simțeam vinovată că am distrus visul fiului meu, dar știam că nu puteam trăi cu acea minciună sub același acoperiș.

Au trecut luni până când Radu a revenit acasă. Era schimbat, mai matur parcă.

— Am vorbit mult cu Ilinca. Știe ce a făcut și regretă, dar nu poate schimba trecutul. Eu încă o iubesc… dar nu pot construi un viitor pe suferința surorii mele.

L-am îmbrățișat strâns și am plâns împreună pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce încă mai aveam de reparat între noi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău spunând adevărul atunci, dacă familia noastră va mai fi vreodată la fel sau dacă rănile acestea se vor vindeca vreodată cu adevărat. Poate că uneori adevărul doare mai tare decât minciuna… Dar cum poți construi ceva trainic fără el?