Când mama a ales să tacă: Povestea unei tăceri care doare

— Nu te duci la doamna Stanciu să ceri zahăr! Ai înțeles? Dacă află tot blocul că nu avem, o să râdă de noi până la Crăciun!

Vocea mamei răsuna ascuțit prin bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, cu miros de ciorbă și griji. Aveam doisprezece ani și țineam în mână o cană goală, tremurând ușor. Era o după-amiază de iarnă, iar geamurile aburite ascundeau lumea de afară. În stomac simțeam un gol care nu era doar de la lipsa dulciurilor.

— Dar, mamă, nu avem cu ce face prăjitura pentru ziua lui Radu…

Ea a oftat adânc, s-a uitat la mine cu ochii ei verzi, obosiți, și a spus încet:

— Dacă vecinii nu ne ajută, nici eu nu pot. Nu vreau să ne facem de râs.

Așa era mama mea: Irina, femeia care se temea mai mult de gura lumii decât de foame sau frig. Tata plecase de mult, iar noi două rămăseserăm să ne descurcăm cum puteam. Dar niciodată nu ceream ajutor. Niciodată nu vorbeam despre problemele noastre. Totul trebuia să pară perfect.

În acea seară, am stat pe patul meu mic și am ascultat cum mama vorbea la telefon cu mătușa Mioara:

— Nu, nu avem nevoie de nimic. Suntem bine. Da, sigur…

Mințea cu o ușurință care mă durea. M-am întrebat atunci dacă vreodată va putea să spună adevărul. Dacă vreodată va pune nevoile mele înaintea fricii ei de ce-ar putea spune vecinii.

A doua zi la școală, colega mea, Alina, mi-a întins o felie de cozonac:

— Ia, că mama a făcut prea mult!

Am simțit cum mi se încălzește inima, dar și cum mă apasă rușinea. De ce la alții se poate? De ce la noi nu?

Anii au trecut și am învățat să mă descurc singură. Am început să ascund problemele mele sub preșul tăcerii, exact ca mama. Când am luat o notă proastă la matematică, n-am spus nimic. Când am avut nevoie de bani pentru excursie, am inventat că nu vreau să merg. Când m-a durut spatele zile întregi, am zis că e doar oboseală.

Într-o zi, când aveam șaptesprezece ani, am venit acasă plângând. Prietena mea cea mai bună tocmai îmi spusese că părinții ei divorțează și avea nevoie de mine. Am vrut să-i spun mamei cât de greu mi-e să văd atâta suferință în jurul meu. Dar ea era ocupată să spele vasele și să asculte știrile la radio.

— Mamă…

— Ce-i?

— Nimic…

Așa a fost mereu: un dialog al surzilor. Eu încercam să vorbesc despre ce simt, ea schimba subiectul sau îmi spunea că „nu e momentul”.

Într-o vară, când am terminat liceul și am vrut să dau la facultate în alt oraș, mama a făcut o criză:

— Ce-o să zică lumea dacă pleci? O să creadă că nu-ți pasă de mine! O să zică toți că te-am crescut prost!

— Mamă, nu-mi pasă ce zice lumea! Vreau să trăiesc altfel!

A izbucnit în plâns și mi-a spus că sunt egoistă. Că n-am habar cât a suferit ea din cauza gurii lumii. Că nu pot înțelege cât de greu e să fii singură și judecată la fiecare pas.

Am plecat totuși la facultate. În primele luni, am simțit libertatea ca pe o gură de aer proaspăt. Dar vinovăția mă urmărea ca o umbră. În fiecare duminică mă suna și mă întreba dacă mănânc bine, dacă am prieteni „de treabă”, dacă nu cumva „m-am făcut de râs”.

Într-o seară, după un seminar lung și obositor, am primit un mesaj de la vecina noastră din copilărie:

„Sper că ești bine acolo unde ești. Mama ta pare tare singură.”

M-am întors acasă în vacanță și am găsit-o pe mama mai mică parcă, mai obosită. Am încercat din nou să vorbim despre trecut.

— Mamă… Ți-a fost vreodată frică să ceri ajutor?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-a fost frică să nu fiu judecată. Să nu creadă lumea că sunt slabă.

— Și eu? Eu unde eram în toată povestea asta?

A ridicat din umeri și a început să plângă încet.

— N-am știut cum altfel…

Atunci am înțeles: frica ei era mai mare decât dragostea pentru mine. Sau poate era tot dragoste, dar una strâmb formată din ani de rușine și tăcere.

Acum sunt adult și încă mă lupt cu vocea aceea din cap care-mi spune „nu cere ajutor”, „nu spune ce simți”, „nu deranja pe nimeni”. Dar încerc să rup cercul. Să vorbesc despre ce doare. Să cer ajutor când am nevoie.

M-am întrebat adesea: câți dintre noi trăim vieți întregi după regulile nescrise ale unui cartier sau ale unei familii? Câți dintre noi alegem tăcerea doar pentru că ne e teamă de gura lumii? Și oare cât pierdem din noi înșine atunci când alegem să tăcem?