Între două lumi: Povara alegerii dintre familie și datorie

— Nu pot, mamă! Nu pot să mă ocup și de problemele mătușii Linda. Trebuie să mă concentrez pe tine. Ai nevoie de mine, iar ea are copiii ei!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde aburul cafelei se amestecă cu mirosul de pâine prăjită. Mama mă privește cu ochii ei obosiți, încercând să-și ascundă lacrimile. Pe masă, telefonul vibrează din nou: „Linda – apel pierdut”.

— Dar nu poți s-o lași acolo, singură, în casa aia veche… Tu știi cum e, Irina. Știi că nu se descurcă fără noi, oftează mama, cu vocea stinsă.

Mă așez lângă ea și îi iau mâna. Îi simt pielea subțire, venele albastre ieșite la suprafață. Are 70 de ani și, de când a făcut accidentul vascular, nu mai e aceeași. Merge greu, uită lucruri, iar uneori mă privește ca și cum aș fi o străină. Dar tot ea e mama mea, cea care m-a crescut singură după ce tata a murit într-un accident stupid de mașină pe drumul spre Focșani.

— Mamă, mătușa Linda are trei copii. De ce trebuie să fiu eu cea care se ocupă mereu? De ce nu vine niciodată Simona sau Radu? De ce nu răspunde nimeni la telefon când îi sun?

Mama oftează din nou. Știu răspunsul: Simona e plecată în Italia de zece ani, Radu are „probleme la serviciu”, iar cel mic, Paul, nu vrea să audă de bătrâni. Toți au motivele lor. Dar eu? Eu nu am voie să obosesc?

În fiecare sâmbătă, după ce îi fac mamei injecția și îi pregătesc pastilele pentru săptămână, mă urc în Loganul vechi și pornesc spre satul vecin, unde stă Linda. Casa ei e ca o fantomă a copilăriei mele: pereții scorojiți, acoperișul peticit cu tablă ruginită, iar în curte – un cireș bătrân care nu mai face fructe de ani buni. Linda mă așteaptă mereu în poartă, cu basmaua legată strâmb și ochii mari, speriați.

— Irina, ai venit! Of, fată dragă… Nu mai merge aragazul și mi s-a stricat robinetul la baie. Am încercat să-l repar singură, dar m-am udat toată.

Îmi vine să țip. Să-i spun că nu mai pot. Că am și eu o viață: un soț care mă vede doar seara târziu, o fată adolescentă care mă acuză că „am timp pentru toți bătrânii din lume, dar nu și pentru ea”. Dar tac. Îmi suflec mânecile și mă apuc de treabă.

Într-o zi de martie, când zăpada încă nu se topise de tot din curtea Lindei, am găsit-o căzută în baie. Plângea încet și tremura toată.

— Nu vreau să plec de aici, Irina! Aici am trăit cu unchiu-tău Vasile patruzeci de ani! Aici mi-au crescut copiii! Dacă mă duci la azil sau la Simona în Italia, mor!

Am ridicat-o cu greu și am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce să fac? S-o las acolo, cu riscul să cadă din nou? S-o mut cu forța la oraș? S-o duc la mama mea deja bolnavă?

Seara aceea am plâns în baie până mi s-au umflat ochii. Soțul meu, Mihai, a intrat fără să bată.

— Irina, nu mai poți continua așa. Te pierzi pe tine. Și pe noi.

— Ce vrei să fac? S-o las să moară singură?

— Nu ești singura ei rudă! Sun-o pe Simona! Pe Radu! Pe Paul! Spune-le că nu mai poți!

Am încercat. Am sunat-o pe Simona la ora 22:00.

— Irina, eu sunt la muncă aici… Nu pot veni acum. Trimite-i pe cineva din sat să o ajute. Sau du-o la azil! Eu trimit bani dacă trebuie.

Radu mi-a spus că are „un proiect important” și că „nu poate lipsi”. Paul nici nu mi-a răspuns la mesaje.

A doua zi dimineață, mama m-a găsit privind în gol la fereastră.

— Irina… Tu ai grijă de toată lumea. Dar cine are grijă de tine?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată pentru fiecare clipă când am vrut să renunț. Pentru fiecare dată când am ridicat tonul la mama sau am uitat să-i cumpăr fetei mele caietul preferat.

Într-o duminică am adunat toată familia la masă: mama, Mihai, fata mea Ana și chiar pe Linda am adus-o cu greu până la oraș.

— Trebuie să vorbim serios. Nu mai pot singură. Ori ne împărțim responsabilitățile, ori găsim o soluție pentru toți.

Linda a început să plângă:

— Nu vreau azil! Nu vreau străini!

Ana s-a ridicat brusc:

— Mami, dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

Mihai mi-a luat mâna sub masă:

— E timpul să te gândești și la tine.

Am privit spre mama. Ochii ei umezi mi-au spus totul: „Nu mă lăsa”.

Am decis atunci să caut ajutor profesional – o asistentă care să vină la Linda de două ori pe săptămână și să o vizitez doar duminica. Am vorbit cu preotul din sat să treacă pe la ea din când în când. Am început să-mi rezerv timp pentru Ana – plimbări în parc, filme împreună.

Dar vinovăția nu dispare niciodată complet. În fiecare seară mă întreb dacă am făcut destul. Dacă nu cumva am trădat pe cineva alegându-mă pe mine.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: Oare cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine? Cine are dreptul la sacrificiul nostru suprem – părinții noștri sau propriii noștri copii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?