Între rușine și iertare: Povestea unei alegeri imposibile

— Dario, nu poți să fugi la nesfârșit!
Vocea tatălui meu, Ion, răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme. Mă uitam la el, cu pumnii strânși pe marginea mesei, simțind cum fiecare cuvânt al lui mă strivește. Mama, Maria, stătea între noi, cu ochii umezi, încercând să ne împace.
— Tată, nu pot să mă însor cu Lana doar pentru că a rămas însărcinată! Nu așa se rezolvă lucrurile!
— Ba da, așa se face la noi! Ai făcut-o de rușine, o iei de nevastă!
— Ion, lasă-l să vorbească, te rog…
Mama încerca să-mi apere decizia, dar tata era de neclintit. În satul nostru din Bărăgan, rușinea era mai grea decât orice altceva. Toată lumea știa deja că Lana, fata preotului, era însărcinată cu copilul meu. Și toți așteptau să vadă ce voi face.

Nu am dormit toată noaptea după acea ceartă. Mă plimbam prin curte, printre meri și pruni, încercând să-mi găsesc curajul să-i spun Lanei adevărul. Nu o iubeam. Fusese o greșeală, o noapte în care am crezut că pot să fug de singurătate. Dar acum, totul se prăbușea peste mine.

A doua zi, am mers la casa Lanei. Am găsit-o pe bancă, cu ochii roșii de plâns.
— Dario, ce o să facem?
— Nu știu, Lana… Nu pot să mă însor cu tine doar pentru că așa trebuie.
— Dar copilul? Ce o să-i spun tatălui meu? Ce o să spună lumea?
Am simțit cum mă sufoc. Nu aveam răspunsuri. Am plecat, lăsând-o acolo, cu lacrimile curgându-i pe obraji.

Când am ajuns acasă, tata mă aștepta în prag.
— Am vorbit cu părintele. Nunta se face peste două săptămâni.
— Nu! Nu vreau!
— Nu mă interesează ce vrei! Ai făcut-o de râs, acum îți asumi!
Mama a încercat să intervină, dar tata a trântit ușa și a plecat. Am rămas cu mama, care m-a luat în brațe.
— Dario, dacă nu simți că poți, nu te forța. O să găsim o cale…
Dar nu era nicio cale. Satul vorbea, părintele era furios, iar Lana nu mai ieșea din casă.

În ziua nunții, am dispărut. Am luat trenul spre București, fără să mă uit înapoi. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu pot. Îmi pare rău.”

Au trecut luni de zile. Am dormit pe la prieteni, am lucrat ca ospătar, am încercat să uit. Dar nu puteam. În fiecare noapte, visam ochii Lanei și privirea dezamăgită a tatălui meu. Mama îmi trimitea mesaje scurte: „Te iubesc. Să ai grijă de tine.” Tata nu mi-a scris niciodată.

Într-o zi, am primit un telefon de la sora mea, Ioana.
— Dario, trebuie să vii acasă. Mama e bolnavă.
Am simțit cum mi se taie picioarele. Am luat primul tren spre sat. Când am ajuns, mama era pe pat, slăbită, dar zâmbitoare. Tata nu s-a uitat la mine.
— Ai venit…
— Da, mamă.
— Nu te judec, Dario. Dar trebuie să vorbești cu Lana.
Am mers la casa ei. Lana era cu un băiețel în brațe. M-a privit rece.
— Ce vrei?
— Să-mi cer iertare.
— Nu poți repara ce ai stricat. Dar măcar poți să fii tatăl lui Vlad, dacă vrei.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am început să vin zilnic, să-l văd pe Vlad. Îi citeam povești, îl plimbam prin sat. Lana mă privea de la distanță, fără să spună nimic.

Tata nu vorbea cu mine. Într-o seară, l-am găsit în curte, privind stelele.
— Tată…
— Ai făcut ce ai crezut tu că e bine. Dar ai lăsat o fată singură, ai lăsat un copil fără tată.
— Știu. Îmi pare rău.
— Nu mie trebuie să-mi pară rău.
Am plâns amândoi, pentru prima dată.

Au trecut ani. Vlad a crescut, Lana și-a refăcut viața cu altcineva, iar eu am rămas în sat, ajutând-o cum pot. Tata a murit fără să mă ierte pe deplin, dar mama mi-a spus mereu că iertarea vine greu, dar vine.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare am făcut bine să fug? Sau ar fi trebuit să-mi asum greșeala până la capăt? Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare alegere lasă urme adânci, iar unele răni nu se vindecă niciodată. Ce ați fi făcut voi în locul meu?