Când casa nu mai e acasă: Mărturia unei mame românce

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să vă suport țipetele și reproșurile în fiecare seară! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi strângeau marginea șorțului ca pe o ancoră. Era trecut de miezul nopții, iar în sufragerie, lumina galbenă arunca umbre lungi peste chipurile noastre crispate. Vlad, fiul meu, stătea cu pumnii strânși, iar Andreea, nora mea, plângea încet, cu ochii roșii și obrajii umezi.

Nu știu când s-a transformat casa mea într-un câmp de bătălie. Poate de când Vlad și Andreea s-au mutat la noi, după ce și-au pierdut apartamentul din cauza datoriilor. La început, am crezut că e doar o perioadă grea, că familia trebuie să fie sprijin. Dar lunile au trecut, iar tensiunile au crescut. Certurile lor, frustrările, lipsa banilor, toate s-au adunat ca un nor negru deasupra casei.

— Mamă, nu e vina noastră că nu găsim de muncă! a ridicat Vlad tonul, privindu-mă cu ochii aceia verzi, atât de asemănători cu ai tatălui său. — Tu nu înțelegi cât de greu e!

— Nu, Vlad, nu înțeleg! Dar știu că nu mai pot trăi așa! Am 58 de ani, nu mai am putere să vă port pe toți în spate! am răspuns, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

Andreea s-a ridicat brusc de pe canapea, cu vocea spartă:

— Poate ar fi mai bine să plecăm. Oricum nu ne mai vrei aici!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Era nora mea, fata pe care am primit-o ca pe o fiică. Dar nu mai eram eu însămi. Mă trezeam noaptea cu inima bătând nebunește, mă simțeam străină în propria casă. Mă uitam la fotografiile de pe perete — Vlad la absolvire, eu și soțul meu la nuntă, Andreea cu zâmbetul ei timid — și nu recunoșteam nimic din liniștea de altădată.

— Nu vă vreau afară, dar nici nu pot să vă mai țin așa, am spus încet. — Poate dacă plecați, o să vă găsiți drumul. Poate o să vă fie mai bine.

Vlad a izbucnit:

— Să ne dai afară? Pe noi? Pe propriul tău fiu?

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Dar nu mai puteam. Nu mai puteam să fiu tamponul între ei, să le ascult reproșurile, să le gătesc, să le spăl, să le port grija, în timp ce eu mă stingeam încet.

— Da, Vlad. Vreau să plecați. Măcar pentru o vreme. Am nevoie de liniște. Am nevoie să mă regăsesc.

A urmat o liniște grea, ca o sentință. Vlad a ieșit trântind ușa, iar Andreea a rămas câteva clipe, privind în gol. Apoi a șoptit:

— Îmi pare rău, mamă. Știu că nu e vina ta.

Au plecat în noaptea aceea, cu două valize și multă tăcere. Am rămas singură, într-o casă care nu mai era acasă. Am plâns ore întregi, cu fața în palme, întrebându-mă dacă am făcut bine sau dacă mi-am condamnat copilul la rătăcire.

Zilele care au urmat au fost un chin. Vecinii mă priveau cu milă sau cu judecată. Sora mea, Mariana, m-a sunat:

— Tu ești nebună? Cum să-ți dai copilul afară?

— Nu mai puteam, Mariana. Nu mai eram eu. Mă simțeam ca o străină în propria viață.

— Toți avem probleme, dar nu-ți abandonezi familia!

Am închis telefonul și am plâns din nou. Dar, încet-încet, am început să respir. Să-mi aud gândurile. Să-mi fac o cafea dimineața fără să mă tem de o nouă ceartă. Să citesc o carte fără să fiu întreruptă de reproșuri.

După două săptămâni, Vlad m-a sunat. Vocea lui era rece:

— Am găsit ceva de muncă la un depozit. Stăm la un prieten. Nu-ți face griji.

— Vlad, îmi pare rău… Nu am vrut să te rănesc.

— Lasă, mamă. Ai făcut ce ai crezut că e mai bine.

A închis. Am simțit că mi se rupe inima din nou. Dar știam că nu puteam da timpul înapoi.

Au trecut luni de atunci. Vlad și Andreea s-au mutat cu chirie, au început să se descurce singuri. Relația noastră e rece, distantă. Ne vedem rar, la sărbători. Uneori mă gândesc că am pierdut totul pentru un strop de liniște. Alteori cred că le-am dat șansa să crească, să devină adulți adevărați.

În fiecare seară, mă uit la pozele de pe perete și mă întreb: oare o mamă are dreptul să-și aleagă liniștea înaintea sacrificiului? Oare am fost egoistă sau doar om? Poate voi găsi răspunsul într-o zi…