Când trecutul nu te lasă să mergi mai departe: Povestea mea între gelozie, manipulare și lupta pentru copilul meu

— Nu vreau să merg la tata azi, mami, a spus Vlad, cu ochii în lacrimi, strângându-și ghiozdanul la piept. Era sâmbătă dimineața, iar în apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei plutea o liniște apăsătoare. M-am aplecat lângă el, încercând să-mi ascund propria neliniște.

— Vlad, știi că trebuie să mergi. E weekendul tău cu tata. O să fie bine, i-am spus, deși nici eu nu mai credeam în asta. De când Ramona intrase în viața lui Radu, totul se schimbase. Femeia asta părea să aibă un talent aparte de a mă face să mă simt ca un intrus în propria viață.

Îmi amintesc prima dată când am văzut-o. Era la serbarea de la școală, stătea lângă Radu, cu un zâmbet larg și o privire rece. M-a salutat politicos, dar am simțit din prima clipă că nu mă place. De atunci, fiecare interacțiune cu ea era ca o piesă de teatru prost regizată.

Într-o seară, după ce Vlad s-a întors de la tatăl lui, l-am găsit plângând în camera lui. Am încercat să aflu ce s-a întâmplat.

— Ramona a spus că nu e frumos să vorbesc despre tine la ei acasă. Că acolo e familia lor acum… Mami, eu nu vreau să nu mai fiu cu tine!

Mi s-a rupt sufletul. Cum putea cineva să-i spună unui copil că mama lui nu mai are loc în viața lui? Am încercat să-l liniștesc, dar în mine creștea furia și neputința.

Am încercat să vorbesc cu Radu. L-am sunat într-o seară:

— Radu, trebuie să discutăm despre Vlad. Nu mi se pare normal ca Ramona să-i spună că nu are voie să vorbească despre mine…

A oftat, iritat:

— Iulia, exagerezi. Ramona doar încearcă să-l ajute să se adapteze. Nu mai dramatiza.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu doar că nu mă credea, dar nici nu voia să asculte. Începusem să mă simt tot mai izolată, ca și cum eram singura care vedea ce se întâmplă cu adevărat.

Zilele treceau greu. Vlad devenea tot mai retras după fiecare weekend petrecut la tatăl lui. Într-o zi, educatoarea m-a chemat la grădiniță.

— Doamna Iulia, Vlad e trist și nu mai vrea să participe la activități. A spus că îi e dor de dumneavoastră chiar și când e cu tatăl lui…

Am plecat de acolo cu inima frântă. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva. Poate că ar fi trebuit să fiu mai fermă la divorț, să cer custodia totală… Dar știam că Vlad are nevoie de ambii părinți.

Într-o duminică seară, după ce l-am luat pe Vlad de la Radu, am găsit în ghiozdanul lui o scrisoare scrisă stângaci:

„Mami, Ramona a zis că dacă te iubesc pe tine nu o să mă mai iubească pe mine tati. Eu vreau să vă iubesc pe amândoi.”

Am izbucnit în plâns. Cum putea cineva să pună un copil într-o asemenea situație? Am decis atunci că trebuie să fac ceva.

Am mers la un psiholog pentru copii. Doamna Maria m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— E important ca Vlad să știe că are voie să-și iubească ambii părinți. Trebuie să-i oferiți siguranță și stabilitate acasă.

Am început să-i spun mereu lui Vlad că îl iubesc indiferent ce se întâmplă și că e normal să-și iubească și tatăl. Dar Ramona nu se oprea.

Într-o zi, am primit un mesaj de la ea:

„Iulia, te rog frumos să nu-l mai influențezi pe Vlad împotriva noastră. Copilul e confuz din cauza ta.”

Am rămas fără cuvinte. Eu eram cea care încerca să-l protejeze pe Vlad, iar ea mă acuza că îl manipulez! Am încercat din nou să vorbesc cu Radu, dar el era tot mai distant.

— Iulia, Ramona are dreptate. Poate ar trebui să te gândești la binele copilului și să nu-l mai ții atât de strâns lângă tine.

M-am simțit trădată. Eram singură în lupta asta.

Au urmat luni grele. Vlad a început să aibă coșmaruri și crize de anxietate înainte de fiecare weekend la tatăl lui. Am cerut ajutorul unui mediator familial, dar Radu a refuzat orice discuție.

Într-o noapte, Vlad a venit la mine în pat și m-a îmbrățișat strâns:

— Mami, dacă eu cresc mare și plec de acasă, tu o să fii singură?

L-am strâns la piept și i-am promis că orice s-ar întâmpla, el va avea mereu un loc în inima mea.

Nu știu dacă am făcut totul bine sau dacă am greșit undeva pe drum. Știu doar că nimeni nu ar trebui să fie pus în situația de a-și apăra dreptul de a fi părinte din cauza geloziei sau manipulării altcuiva.

Mă întreb uneori: câți copii din România trăiesc drama asta? Câți părinți trebuie să lupte zilnic pentru dragostea propriului copil? Poate că povestea mea îi va face pe unii să privească altfel lucrurile…