Casa bunicii și războiul din familie: Povestea unei moșteniri otrăvite

— Nu vă e rușine? Casa asta e a mea, cât timp trăiesc! — vocea mamei răsuna în holul mic, cu ecou pe pereții vopsiți de bunica. Ținea cheia veche strâns în pumn, de parcă ar fi putut să ne închidă pe toate în trecut.

Eu și Nașa stăteam una lângă alta, cu spatele drept, dar cu inima mică. De când bunica s-a stins și ne-a lăsat casa din cartierul vechi al Craiovei, viața noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Mama nu putea accepta că nu mai era stăpâna absolută. Orice decizie — de la culoarea perdelelor până la ceasul de pe perete — trebuia trecută prin filtrul ei. Iar dacă nu-i convenea, amenințarea era mereu aceeași: „Vă dau afară! Nu meritați nimic!”

Într-o seară ploioasă de martie, după ce am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele, am decis împreună cu Nașa să schimbăm yala. Am stat amândouă pe hol, cu lacrimile în ochi și cheia nouă în mână. — Ești sigură? — m-a întrebat sora mea, vocea tremurând. — Dacă o facem, nu mai e cale de întors.

— Nu mai pot, Nașa. Nu mai pot să trăiesc cu frica asta. E casa noastră acum. Trebuie să avem curaj.

Am chemat un lăcătuș bătrân, nea Vasile, care ne-a privit lung și a oftat: — Fetele mele, să nu vă pară rău… Dar uneori trebuie să-ți aperi liniștea.

A doua zi dimineață, mama a venit ca de obicei, cu sacoșa plină de cumpărături și cu ochii scânteind de nemulțumire. Când a încercat să bage cheia în ușă și a văzut că nu merge, a început să bată cu pumnii în lemnul scorojit.

— Deschideți! Cum îndrăzniți? Eu v-am crescut! Eu am muncit pentru tot ce aveți!

Am deschis ușa încet. Mama era roșie la față, cu părul ciufulit și privirea tăioasă. — Ce-ați făcut? Cum puteți să-mi faceți una ca asta?

— Mamă, e casa noastră acum. Avem nevoie de spațiu… de intimitate. Nu vrem să te alungăm, dar nu mai putem trăi sub presiunea ta.

A izbucnit în plâns. — Asta-i răsplata pentru tot ce-am făcut? Să mă dați afară ca pe un câine?

Nașa s-a apropiat și i-a luat mâna: — Nu te dăm afară, mamă. Dar trebuie să înțelegi că avem nevoie de viața noastră.

Mama s-a smucit și a plecat trântind poarta. În zilele următoare, telefoanele au început să sune neîncetat: mătușa Lenuța, unchiul Gică, chiar și vecina tanti Florica — toți ne certau că „am nenorocit-o pe mama”. Nimeni nu voia să audă povestea noastră.

Seara stăteam pe canapea cu Nașa și ne uitam la pereții goi ai sufrageriei. — Ți-e frică? — m-a întrebat ea.

— Da… Dar mai tare mi-e frică să nu ajung ca ea: singură și plină de resentimente.

Într-o duminică dimineață, mama a venit din nou. De data asta nu a mai bătut la ușă. S-a așezat pe trepte cu o sacoșă mică și a început să plângă încet. Am ieșit amândouă la ea.

— Mamă… hai în casă.

— Nu vreau. Vreau doar să știți că mi-ați rupt inima. Niciodată n-o să mă iertați pentru ce v-am făcut… Dar nici eu nu pot să vă iert pentru ce mi-ați făcut voi.

Am stat lângă ea pe trepte, fără să știm ce să spunem. Trecătorii se uitau la noi ca la un spectacol trist.

Au urmat luni de tăcere și tensiune. Mama venea rar, doar când avea nevoie de ceva sau când voia să ne amintească cât de nerecunoscătoare suntem. Eu și Nașa am început să respirăm mai ușor, dar vinovăția nu dispărea niciodată complet.

Într-o seară târzie, după ce am terminat de spălat vasele, Nașa m-a întrebat:

— Crezi că am făcut bine?

— Nu știu… Poate că nu există „bine” sau „rău” când vine vorba de familie. Poate că uneori trebuie doar să supraviețuiești.

Uneori mă întreb dacă dragostea de mamă poate fi atât de sufocantă încât să te oblige să-ți aperi viața cu prețul ruperii legăturilor de sânge. Oare câți dintre noi trăim prizonieri în case moștenite și suflete încătușate? Ce ați fi făcut voi în locul nostru?