Între două focuri: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Nu ai să fii niciodată suficient de bună pentru fiul meu! a țipat Elena, cu ochii injectați de ură, în timp ce eu stăteam în mijlocul bucătăriei, cu mâinile tremurând pe o farfurie spartă. Vlad, soțul meu, tocmai intrase pe ușă și privirea lui rătăcea între mine și mama lui, ca și cum ar fi vrut să dispară.

Așa a început totul. În ziua în care am spus „da”, nu mi-am imaginat că voi intra într-un război pe viață și pe moarte cu o femeie care ar fi trebuit să-mi fie a doua mamă. Elena era genul acela de femeie care controla totul: de la ce mâncăm la cină până la ce culoare să aibă perdelele din sufragerie. Când Vlad mi-a propus să ne mutăm la ei „doar câteva luni, până strângem bani pentru avansul la apartament”, am acceptat fără să bănuiesc că acele luni vor deveni ani de chin.

Primele săptămâni au fost suportabile. Încercam să mă fac utilă, să gătesc, să spăl vasele, să nu deranjez. Dar orice făceam era greșit. „Nu așa se face ciorba de burtă, Ioana! Ce-ai pus aici, otravă?” sau „Nu vezi că ai lăsat firimituri pe masă? La mama ta acasă așa se face curat?”

Vlad încerca să mă liniștească. „Las-o, așa e ea, nu te lua după fiecare vorbă.” Dar fiecare vorbă era ca o rană nouă. Într-o seară, după ce Elena a aruncat cu oalele pe masă și a spus că „nu vrea să mănânce porcăriile mele”, am ieșit plângând pe balcon. Vlad m-a urmat, dar în loc să mă ia în brațe, a oftat:

— Ioana, nu poți să te porți și tu mai frumos cu mama? Parcă o provoci.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Eu eram vinovată? Eu trebuia să mă schimb? Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Îmi sunam mama și îi spuneam printre suspine că nu mai pot. Ea mă îmbărbăta: „Fii tare, mamă! Nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.” Dar sufletul meu era deja zdrobit.

Elena nu s-a oprit aici. Într-o zi, am găsit hainele mele aruncate în curte. „Am făcut curat în dulap”, mi-a spus rece. Vlad era la serviciu și când i-am povestit, a ridicat din umeri:

— Nu cred că mama ar face așa ceva intenționat. Poate doar voia să te ajute.

Ajutorul ei era otrăvit. Începuse să-i spună lui Vlad că nu sunt femeie de casă, că nu sunt bună de mamă, că sigur îl înșel pentru că stau prea mult la serviciu. Îl vedeam cum se schimbă: devenea tot mai distant, tot mai rece. Într-o seară, când am încercat să-l iau de mână, s-a tras înapoi.

— Poate are mama dreptate… Parcă nu mai ești ca la început.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am început să mă izolez, să evit mesele în familie, să-mi petrec timpul în camera noastră, cu ochii în tavan. Elena intra peste mine fără să bată la ușă:

— Ce faci aici? Iar stai ca o putoare? Nu vezi că Vlad vine obosit acasă și tu nici măcar nu-i faci o cafea?

Într-o zi, am găsit un bilet pe noptieră: „Pleacă! Nu ești dorită aici.” Scrisul era al Elenei. Am vrut să-i arăt lui Vlad, dar el mi-a smuls biletul din mână și l-a rupt:

— Nu mai inventa! Mama nu ar face așa ceva.

Începusem să cred că poate chiar eu sunt problema. Am mers la psiholog pe ascuns. Doamna Popescu m-a privit cu blândețe:

— Ioana, tu nu ești vinovată pentru răutatea altora. Dar trebuie să decizi cât mai poți duce.

Am încercat să vorbesc cu Vlad despre mutat. A refuzat categoric:

— Nu pot s-o las singură pe mama! E bolnavă cu inima!

Dar Elena era mai vie ca oricând când era vorba de a-mi face zile fripte. Într-o duminică, la masă, a început să povestească vecinei Maria cum „unele fete vin din provincie doar ca să prindă băieți buni din București”. Toată lumea știa că vorbește despre mine.

Am izbucnit:

— De ce mă urâți atât de mult? Ce v-am făcut?

Elena s-a ridicat brusc:

— Pentru că mi-ai furat băiatul! Pentru că nu meriți nimic din ce ai!

Vlad s-a ridicat și el:

— Ajunge! Nu mai vreau scandaluri!

A doua zi am plecat la mama mea. Două valize și un suflet sfâșiat. Vlad nu m-a sunat decât după trei zile:

— Poate ai nevoie de timp… Dar nu pot alege între tine și mama.

Mi-am dat seama atunci că eram singură. Câteva luni am stat la mama mea, încercând să-mi adun bucățile de suflet. Vlad venea uneori, dar mereu grăbit, mereu cu ochii la ceas.

După un an am divorțat. Elena a câștigat războiul, dar eu am câștigat liniștea. Am început o viață nouă, cu greu, dar fără frică.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să suferim pentru dragoste? Și câți dintre noi au curajul să spună „ajunge”, chiar dacă asta înseamnă să pierzi totul?