Strălucirea staniului: Povestea unei întoarceri și a iertării

— Ce cauți aici, Ștefan? Vocea tatălui meu răsună aspru, ca o secure care taie lemnul ud. Mă opresc în pragul casei vechi, cu staniul strălucind pe acoperiș sub soarele de aprilie. Miroase a pământ reavăn și a supă de găină, dar în aer plutește ceva greu, nespus. Îmi tremură mâinile pe valiza veche, singura care mi-a rămas după toți anii petrecuți la București.

— Am venit să văd dacă mai am loc aici, tata, răspund încet, fără să-l privesc în ochi. Îmi simt inima bătând nebunește. În spatele meu, ulița e pustie, doar câinii latră la garduri.

Tata mă măsoară din cap până-n picioare. E mai bătrân decât îl țineam minte, dar privirea i-a rămas la fel de tăioasă. — Loc? Ai avut locul tău, dar l-ai lăsat baltă când ai plecat după visele tale deșarte. Ce vrei acum?

Nu știu ce să-i spun. Adevărul e că nu mai am nimic: nici serviciu, nici prieteni adevărați, nici măcar pe mine nu mă mai recunosc. Bucureștiul m-a zdrobit încet, ca o piatră de moară. M-am întors acasă pentru că nu mai aveam unde să mă duc.

— Lasă-l să intre, Gheorghe! se aude vocea mamei din bucătărie. E stinsă și obosită, ca o lumânare pe sfârșite. Tata oftează și dă din cap spre cameră.

Intru. Pereții sunt plini de poze vechi: eu și fratele meu, Lucian, la cules de mere; mama tânără; tata cu mustața neagră. Mă strânge ceva în piept.

Lucian nu e acasă. L-am sunat înainte să vin, dar mi-a închis telefonul. Nu ne-am mai vorbit de când am plecat la facultate și el a rămas aici, să muncească pământul cu tata. Între noi s-a ridicat un zid de tăcere și invidie: el nu mi-a iertat niciodată că am plecat și am lăsat totul pe umerii lui.

— Ai de gând să stai mult? mă întreabă tata după ce mănânc în tăcere o farfurie de ciorbă.

— Nu știu… cât pot. Poate găsesc ceva de muncă prin sat.

Tata râde scurt. — Aici nu-i ca la oraș. Aici trebuie să pui mâna la treabă.

— Știu… și vreau să ajut.

Nu mă crede. Îl simt cum mă privește cu suspiciune, ca pe un străin care a venit să ceară ceva ce nu i se cuvine.

Seara, Lucian intră pe ușă cu noroi pe bocanci și ochii roșii de oboseală. Se oprește când mă vede.

— Ce cauți aici? repetă el vorbele tatei, dar la el doare mai tare.

— Am venit acasă…

— Acasă? Acum îți amintești că ai acasă? Când mama era bolnavă și tata nu mai putea ridica sapa, unde erai? Când am tras singur la plug și am plătit datoriile voastre?

Nu pot răspunde. Mă simt mic și vinovat. Îmi vine să fug iar, dar nu mai am unde.

— Lucian, lasă-l! intervine mama cu voce slabă. E fratele tău…

— Nu mai am frate! urlă Lucian și trântește ușa după el.

Noaptea nu pot dormi. Aud pașii grei ai tatei prin curte, tușitul mamei din camera alăturată și vântul care bate în geamuri. Mă gândesc la anii pierduți: la certurile cu tata când i-am spus că vreau la facultate; la ochii mamei plini de lacrimi când am plecat; la Lucian care m-a privit fără să spună nimic.

A doua zi încerc să vorbesc cu Lucian în grădină.

— Lasă-mă în pace! îmi spune fără să se uite la mine.

— Lucian… știu că te-am rănit. Știu că am greșit că am plecat fără să mă uit înapoi. Dar nu pot schimba trecutul…

— Nu poți schimba nimic! Ai venit doar pentru că nu te mai vrea nimeni acolo! Ai venit să iei ce-am muncit eu!

— Nu vreau nimic… doar să fiu din nou fratele tău.

Lucian râde amar. — Frate? Fratele meu a murit demult.

Mă dor cuvintele lui mai tare decât orice palmă. Plec spre cimitirul din deal, unde bunicul doarme sub o cruce veche. Mă așez pe bancă și plâng ca un copil. De ce e atât de greu să fii iertat? De ce e atât de greu să ierți?

În zilele următoare încerc să ajut prin gospodărie: dau la găini, curăț grajdul, sap în grădină. Tata mă privește uneori pe furiș; mama îmi pune o mână pe umăr când trece pe lângă mine. Dar Lucian rămâne rece ca piatra.

Într-o seară îl aud certându-se cu tata:

— Nu-l mai ține aici! O să ne lase iar baltă!

— E sânge din sângele nostru! răspunde tata obosit.

— Sânge? Sângele nu pleacă atunci când ai nevoie de el!

Îmi vine să fug iar, dar rămân. Pentru prima dată în viață simt că trebuie să lupt pentru locul meu aici.

Într-o zi mama cade în curte. O duc la spital cu Lucian; pe drum nu schimbăm nicio vorbă. Doctorul ne spune că are nevoie de operație urgentă la Iași.

— Nu avem bani… șoptește tata.

— O să fac rost! spun eu fără să gândesc.

Vând laptopul vechi și câteva lucruri rămase din București. Lucian mă privește mirat când îi dau banii.

— De ce faci asta?

— Pentru mama… pentru noi…

Nu spune nimic, dar văd cum îi tremură bărbia.

După operație, mama se recuperează greu. Eu și Lucian stăm nopțile lângă patul ei; uneori adormim amândoi pe scaunele tari din salon.

Într-o noapte, Lucian îmi spune încet:

— Poate că n-am fost drept cu tine… Poate că mi-a fost prea ciudă că tu ai avut curaj să pleci și eu n-am putut…

Îl privesc uimit. — Nici eu n-am avut curaj… Am fugit pentru că mi-era frică de tine, de tata… de mine însumi.

Plângem amândoi în liniște, ca doi copii pierduți care s-au regăsit după furtună.

Când mama vine acasă, tata ne privește pe amândoi cu ochii umezi:

— Poate că am greșit cu voi… Poate că n-am știut să fiu tată…

Îl iau în brațe pentru prima dată după mulți ani. Simt cum cade o povară grea de pe sufletul meu.

Acum stau pe prispa casei vechi și privesc cum soarele apune peste acoperișul de staniu. Nu știu dacă voi rămâne aici sau voi pleca iar într-o zi. Dar știu că am găsit ceva ce credeam pierdut: iertarea.

Oare cât de mult trebuie să suferim ca să putem ierta? Și cine are dreptul să ceară iertare primul – cel care a plecat sau cel care a rămas?