Între iubire și datorie: Povestea Anei, fiica care a trebuit să aleagă

— Ana, nu vreau să te mai văd cu băiatul ăla! Ai înțeles? Glasul mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii ei, de obicei blânzi, erau acum două tăișuri reci. Aveam douăzeci și doi de ani și simțeam că mă sufoc în propria casă.

— Mamă, nu poți să-mi interzici să-l văd pe Radu. Îl iubesc. Nu e un criminal, nu e un bețiv… De ce nu poți măcar să-l cunoști?

— Pentru că nu e de nasul nostru! Pentru că nu vreau să te văd plângând peste ani, așa cum am plâns eu! Pentru că… pentru că așa spun eu!

Am ieșit trântind ușa, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. În fața blocului, Radu mă aștepta, sprijinit de Dacia lui veche. M-a privit cu îngrijorare.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic nou… Mama nu te vrea. Nu mă vrea nici pe mine, dacă sunt cu tine.

Radu m-a strâns în brațe. „O să fie bine, Ana. O să vezi.” Dar nu era bine. Niciodată nu era bine. Între mine și mama se ridicase un zid invizibil, făcut din cuvinte grele și tăceri apăsătoare. Tata nu spunea nimic. Se ascundea după ziar sau pleca la pescuit, ca să nu fie nevoit să aleagă între noi.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu decât de obicei, mama mă aștepta în sufragerie, cu lumina stinsă.

— Ana, dacă ieși pe ușa asta din nou pentru el, să nu te mai întorci.

Am înghețat. Am simțit cum tot sângele mi se scurge din vene. Am vrut să-i spun că exagerează, că nu poate să-mi ceară așa ceva. Dar privirea ei era de neclintit.

— Mamă…

— Ai auzit ce-am spus.

Am dormit noaptea aceea cu capul sub pernă, încercând să-mi astup gândurile. A doua zi am plecat la facultate fără să-i spun nimic. Radu m-a așteptat la colțul străzii.

— Ana, hai la mine diseară. Mama vrea să te cunoască.

Am zâmbit amar. Mama lui Radu era opusul mamei mele: caldă, deschisă, curioasă. M-a primit cu o prăjitură cu mere și cu o întrebare simplă: „Ce-ți place cel mai mult la fiul meu?” Am râs și am plâns în același timp.

Seara târziu, când am ajuns acasă, mama mă aștepta din nou. De data asta nu a mai spus nimic. Doar s-a uitat la mine ca și cum eram o străină.

Au trecut luni de zile în care am trăit între două lumi: una în care eram fiica ascultătoare și alta în care eram femeia care iubea fără permisiune. Am încercat să le împac pe amândouă și m-am pierdut pe mine.

Într-o zi, Radu m-a cerut de soție. Eram într-un parc, sub un tei bătrân. M-am uitat la el și am știut că-l iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar gândul la mama mi-a strâns inima ca într-o menghină.

— Ana… vrei?

— Da… dar nu pot fără binecuvântarea mamei mele.

Radu a oftat și mi-a luat mâinile în ale lui.

— Ana, uneori trebuie să alegem pentru noi. Altfel trăim viața altora.

Am mers acasă cu inima frântă. Mama era în bucătărie, curățând cartofi.

— Mamă… Radu m-a cerut de soție.

A lăsat cuțitul jos și s-a uitat la mine lung.

— Dacă faci asta, pentru mine nu mai exiști.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Tata a intrat atunci în bucătărie și s-a uitat la noi ca la două străine.

— Lenuța… poate ar trebui să-i dai o șansă băiatului…

Mama s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Tata s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ana, tu știi ce ai în sufletul tău. Nu trăi viața pentru noi.

Am plecat de acasă în acea seară cu o valiză mică și inima grea ca plumbul. Radu m-a primit cu brațele deschise, dar golul din suflet nu s-a umplut niciodată complet.

Au trecut ani. M-am căsătorit cu Radu, am avut o fetiță — Maria — care semăna leit cu mama mea. În fiecare zi mă uitam la ea și mă întrebam dacă voi fi vreodată capabilă să-i ofer libertatea pe care eu n-am avut-o niciodată.

Mama nu a venit la nuntă. Nici când s-a născut Maria n-a venit la spital. Doar tata venea uneori pe furiș, aducând borcane cu zacuscă și ochii plini de lacrimi nerostite.

Într-o zi, după aproape cinci ani de tăcere, am primit o scrisoare de la mama: „Ana, mi-e dor de tine. Poate că am greșit. Poate că ai avut dreptate.” Am plâns ore întregi citind acele rânduri simple.

Când ne-am revăzut, mama era mai mică parcă, mai fragilă. M-a strâns în brațe fără cuvinte și mi-a șoptit: „Iartă-mă.”

Acum stau lângă fereastră și mă uit la Maria cum se joacă în curte cu Radu. Mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Cât din noi trebuie să pierdem ca să fim acceptați? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…