Când acasă devine un loc străin: Povestea Mariei și a familiei sale

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să stau în casa asta, simt că mă sufoc! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei reci, în timp ce nora mea, Andreea, își aranja calmă cănile pe raft. Ochii ei m-au privit o clipă, goi, apoi s-a întors la treaba ei, fără să spună nimic. Simțeam cum pereții casei în care am trăit o viață întreagă cu Ion se strâng în jurul meu ca niște brațe reci și străine.

De când a murit Ion, totul s-a schimbat. Băiatul meu, Vlad, a adus-o pe Andreea să locuiască cu noi. La început am crezut că va fi bine, că poate prezența lor va umple golul lăsat de plecarea lui Ion. Dar fiecare zi a devenit o luptă surdă: Andreea nu suporta să-i spun cum să facă mâncare sau să pună rufele la uscat, iar eu nu puteam suporta felul în care ea schimba totul prin casă, ca și cum ar fi vrut să șteargă orice urmă a vieții mele de până atunci.

— Mamă, încearcă să te adaptezi, mi-a spus Vlad într-o seară, când i-am mărturisit că mă simt ca o musafiră în propria casă. Andreea nu face nimic rău. Doar vrea să se simtă și ea acasă.

— Dar eu? Eu unde mai sunt acasă? am întrebat cu voce joasă. Vlad a oftat și a ieșit din cameră fără să răspundă.

Într-o dimineață, după ce Andreea a ridicat din sprâncene văzând că pun sare în ciorbă „după ochi”, am simțit că nu mai pot. Mi-am strâns câteva haine într-o geantă veche și am plecat la Simona, fiica mea, care locuia la două blocuri distanță.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce plângi? m-a întrebat Simona când m-a văzut la ușă.

— Nu mai pot acolo… Nu mă mai simt dorită… Nu mai e casa mea…

Simona m-a îmbrățișat, dar am simțit că gestul ei era grăbit. Avea doi copii mici care alergau prin casă și un soț mereu nervos din cauza serviciului. În primele zile am încercat să ajut cât am putut: am gătit, am spălat rufe, am dus copiii la grădiniță. Dar într-o seară l-am auzit pe ginerele meu, Radu, șoptindu-i Simonei:

— Nu putem să o ținem aici la nesfârșit. Știi cum e mama ta… mereu găsește ceva de criticat.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu o povară pentru nimeni. În noaptea aceea am plâns în pernă ca un copil.

A doua zi dimineață, Simona mi-a spus cu voce blândă:

— Mamă, poate ar trebui să vorbești cu Vlad. Poate găsiți o soluție împreună. Știi că aici nu avem loc mult…

M-am întors la apartamentul meu cu pași grei. Vlad era la serviciu, iar Andreea făcea ordine în sufragerie. Când m-a văzut la ușă, a oftat vizibil deranjată.

— Ați venit înapoi? a întrebat sec.

— Da… N-am unde altundeva să merg…

A trecut pe lângă mine fără să spună nimic. M-am așezat pe marginea patului și am privit pereții goi. Pozele cu Ion dispăruseră de pe rafturi; în locul lor erau rame noi cu poze de la nunta lui Vlad și Andreea.

În acea seară, Vlad a venit acasă și m-a găsit plângând.

— Mamă… ce faci? De ce plângi?

— Nu mai știu unde e casa mea… Nu mai știu unde sunt dorită…

A stat lângă mine câteva minute fără să spună nimic. Apoi a plecat la Andreea în bucătărie. Am auzit voci ridicate, dar nu am putut distinge cuvintele. M-am simțit mică și neputincioasă.

Zilele au trecut greu. Încercam să nu deranjez pe nimeni, să nu comentez nimic. Dar tăcerea dintre mine și Andreea era ca un zid rece. Vlad era tot mai absent; probabil încerca să evite conflictele.

Într-o duminică dimineață, când toți erau acasă, am încercat să fac o prăjitură după rețeta veche a mamei mele. Când Andreea a intrat în bucătărie și a văzut făina împrăștiată pe masă, a ridicat din sprâncene:

— Nu puteți face ordine după ce terminați?

Atunci am izbucnit:

— Știi ce? Poate că ar trebui să plec din nou! Poate că nu mai e loc pentru mine aici!

Vlad a venit repede din sufragerie:

— Gata! Ajunge! Trebuie să vorbim toți trei!

Ne-am așezat la masă ca niște străini. Vlad a încercat să medieze:

— Mamă, știu că ți-e greu fără tata… Dar trebuie să găsim o cale să trăim împreună fără atâtea certuri.

Andreea a tăcut o vreme, apoi a spus:

— Eu nu vreau decât puțin respect pentru spațiul meu. Nu vreau să simt că fiecare lucru pe care-l fac e greșit.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii.

— Eu nu vreau decât să simt că mai aparțin undeva… Că nu sunt o povară…

A urmat o tăcere lungă. Nimeni nu avea soluții magice.

În acea noapte m-am uitat pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat: oare câte mame ca mine se simt străine în propria lor casă? Oare chiar nu mai există un loc pe care să-l pot numi „acasă”? Dacă familia nu e refugiu… atunci unde ne mai găsim liniștea?