Portofelul soțului meu, închisoarea mea: Lupta pentru libertate într-o căsnicie înghețată

— Irina, iar ai cheltuit prea mult pe prostii! Ai impresia că banii cresc în copac? vocea lui Vlad răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu stau cu mâinile tremurânde pe marginea chiuvetei, încercând să-mi adun gândurile. Mă uit la bonul de la supermarket, știind că am depășit cu doar douăzeci de lei suma pe care mi-o lăsase pentru săptămână. Dar nu e vorba despre bani. Niciodată nu a fost. E despre putere. Despre cum fiecare leu pe care îl cheltui trebuie justificat, explicat, aproape cerut în genunchi.

Mă numesc Irina și de doisprezece ani trăiesc cu Vlad într-un apartament cu două camere dintr-un cartier vechi din Ploiești. La început, totul părea normal. Vlad era atent, grijuliu, chiar dacă uneori părea prea calculat. Dar după ce s-a născut fiica noastră, Ana, ceva s-a schimbat. Am renunțat la jobul meu de la contabilitate pentru a sta acasă cu ea, iar Vlad a preluat tot controlul financiar. La început nu mi s-a părut nimic ciudat — era „pentru binele nostru”, spunea el. Dar încet-încet, portofelul lui a devenit lanțul meu.

— Nu avem nevoie de prostii! Ce-ți trebuie ție cremă de față? Nu ești la concurs de frumusețe! m-a repezit într-o seară, când am îndrăznit să-i cer bani pentru o cremă ieftină.

Am început să mă simt ca o adolescentă care cere voie la fiecare pas. Orice ieșire la cafea cu prietenele trebuia planificată din timp și aprobată de Vlad. Dacă primeam bani în plus, trebuia să-i dau restul și bonurile. Îmi era rușine să le spun fetelor adevărul, așa că inventam scuze: „Nu mă simt bine azi”, „Ana e răcită”. În realitate, eram prizoniera unui portofel care nu era al meu.

Mama mea, Maria, a observat schimbarea. Într-o duminică, când am mers la ea cu Ana, m-a tras deoparte:

— Irina, ce se întâmplă? Nu mai ești tu. Ai slăbit, ai cearcăne… Vlad te ajută cu ceva?

Am dat din umeri și am zâmbit forțat:

— E greu cu copilul mic… atât.

Nu am avut curajul să-i spun adevărul. Mi-era rușine. Mi-era teamă că nu mă va crede sau că va spune „așa sunt bărbații”.

Anii au trecut și Ana a crescut. Eu am rămas blocată în același tipar: Vlad mergea la serviciu, eu aveam grijă de casă și copil. Orice încercare de a-mi găsi un job era întâmpinată cu ironii:

— Cine te-ar angaja pe tine acum? Ai uitat tot ce știai! Și cine are grijă de Ana?

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:

— Mami, de ce nu vii niciodată la serbările mele? Toți copiii au mamele acolo…

Mi s-a rupt sufletul. Vlad nu-mi dădea niciodată bani pentru taxi sau haine mai bune ca să merg la școală. Îmi spunea că „nu e nevoie să mă afișez”. Atunci am simțit pentru prima dată furia adevărată: nu doar pentru mine, ci pentru Ana.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, vreau să-mi caut un job. Să contribui și eu la cheltuieli…

A râs scurt:

— Ce prostie! Avem tot ce ne trebuie. Vrei să te faci de râs?

— Nu e vorba doar despre bani… Vreau să fiu independentă.

S-a ridicat brusc de la masă:

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca! Dar Ana rămâne cu mine!

Am simțit cum mi se taie respirația. Amenințarea asta era nouă. Pentru prima dată mi-a fost frică — nu doar pentru mine, ci pentru copilul meu.

În lunile următoare am început să pun deoparte mici sume: resturi de la cumpărături, bani primiți de la mama sau de la sora mea, Roxana. Am început să caut joburi online pe ascuns. Într-o zi am găsit un anunț pentru un post part-time la o firmă mică de contabilitate. Am mers la interviu fără să-i spun lui Vlad și am fost acceptată.

Când i-am spus că am un job nou, a făcut o criză cum nu mai văzusem:

— Ai mințit! Ai ascuns asta de mine! Cum îndrăznești?

A spart o cană de perete și a urlat că „nu mai sunt femeia pe care a cunoscut-o”.

În noaptea aceea am dormit cu Ana în brațe, plângând amândouă în șoaptă.

A doua zi dimineață am plecat la mama mea cu câteva haine și actele Anei. Vlad a venit după noi urlând pe stradă:

— O să regreți! O să vezi tu!

Mama m-a ținut strâns de mână:

— Nu te mai întorci acolo! Ai dreptul la viața ta!

Au urmat luni grele: procese pentru custodie, amenințări, nopți nedormite. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am reușit să-mi găsesc un apartament mic și să-mi țin jobul. Ana merge acum la școală zâmbind și mă strigă mândră în fața colegilor.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva i-am distrus Anei familia sau dacă nu puteam să mai rabd puțin „pentru binele ei”. Dar apoi mă uit la ea cum râde și știu că libertatea noastră nu are preț.

Oare câte femei mai trăiesc încă în tăcere, prizonere într-un portofel care nu e al lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”?