Ce cred vecinii noștri: Povestea unei iubiri, a prejudecăților și a unui gard

— Nu-mi pasă ce spun oamenii, Irina! a izbucnit Vlad, trântind ușa după el, cu ochii scânteind de furie. Dar eu știam că nu era chiar așa. Știam că fiecare șoaptă, fiecare privire aruncată peste gardul nostru nou vopsit îl rănea la fel de tare ca pe mine.

În seara aceea, am stat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, ascultând cum ploaia lovea geamul. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem când am ales să mă mut cu Vlad în casa aceea mică din cartierul vechi al Piteștiului. Mama îmi spusese clar: „Oamenii nu uită ușor, Irina. Și nici nu iartă.” Dar eu nu voiam să cred că dragostea noastră putea fi atât de deranjantă pentru ceilalți.

Totul a început cu o simplă privire. Eu, proaspăt divorțată, cu un copil mic de mână, el – văduv de doi ani, cu ochii triști și mâinile muncite. Ne-am întâlnit la piață, la coada la roșii. Am râs de prețuri, am schimbat două-trei vorbe și, fără să-mi dau seama, am început să-l caut cu privirea ori de câte ori ieșeam din casă.

Vecinii au observat repede. Doamna Stanciu, care stătea vizavi, a început să mă salute mai rece. Domnul Popescu, care până atunci mă ajuta cu sacii de cartofi, s-a făcut că nu mă vede. Dar cel mai tare m-a durut când mama lui Vlad, tanti Maria, a venit într-o zi la noi și mi-a spus pe un ton tăios:

— Fata mea, lumea vorbește. Nu-i bine să-l tragi pe Vlad în gura satului. Ai grijă la copilul tău.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam decât să fiu fericită. Să-i ofer lui Andrei o familie. Dar fiecare pas înainte părea să fie urmat de două înapoi.

Într-o duminică dimineață, când ieșeam cu Vlad și Andrei la plimbare prin parc, am văzut-o pe doamna Stanciu vorbind aprins cu alte două vecine. Când am trecut pe lângă ele, au tăcut brusc și s-au uitat lung la noi. Vlad a strâns mâna lui Andrei mai tare și mi-a șoptit:

— Nu-i băga în seamă. Sunt doar niște babele plictisite.

Dar nu era doar atât. În scurt timp, au început să circule zvonuri: că Vlad ar fi avut probleme cu băutura înainte să moară soția lui; că eu mi-am părăsit fostul soț pentru bani; că Andrei nu ar fi copilul meu. Fiecare minciună era ca o piatră aruncată în fereastra noastră.

Adevărul era mult mai simplu și mult mai dureros: Vlad fusese un om bun, dar viața îl lovise crunt când și-a pierdut soția într-un accident stupid. Eu fusesem nefericită într-o căsnicie rece și am avut curajul să plec. Dar cine voia să audă adevărul?

Într-o seară, după ce Andrei adormise, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea și a oftat adânc:

— Irina, crezi că o să scăpăm vreodată de gura lumii?

— Poate că nu… Dar măcar suntem împreună.

A doua zi dimineață am găsit un bilet lipit pe poartă: „Rușine! Nu vă vrem aici!” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am plâns în baie ca să nu mă vadă Andrei.

În acea perioadă, relația mea cu mama s-a răcit complet. Nu mai venea la noi decât rar și atunci doar ca să-mi spună cât de mult suferă din cauza „rușinii” pe care i-o aduc familiei. Într-o zi, după ce am încercat zadarnic să-i explic cât de mult îl iubesc pe Vlad, mi-a spus:

— Dacă alegi să rămâi cu el, să nu te mai întorci niciodată acasă!

Am simțit că mă prăbușesc. Dar Vlad m-a ținut în brațe toată noaptea și mi-a spus că va fi bine.

Între timp, Andrei a început să fie marginalizat la școală. Colegii îi spuneau că are „doi tați” sau că mama lui e „femeie ușoară”. Am mers la dirigintă să discutăm, dar ne-a spus doar:

— Știți cum sunt copiii… repetă ce aud acasă.

Într-o zi, când m-am dus să-l iau pe Andrei de la școală, l-am găsit plângând în curte. M-a privit cu ochii roșii și mi-a spus:

— Mama, de ce nu putem fi ca ceilalți?

Nu am știut ce să-i răspund.

Punctul culminant a venit când vecinii au hotărât să ridice un gard mai înalt între curțile noastre și ale lor. „Să nu ne mai vedem unii pe alții”, a spus domnul Popescu răspicat la ședința de bloc. Am simțit atunci că zidurile dintre noi nu sunt doar din lemn sau beton – ci din prejudecată și ură.

Într-o seară ploioasă, când gardul era aproape gata, l-am găsit pe Vlad stând în curte, privind spre casele vecinilor.

— Irina… crezi că merită lupta asta?

M-am apropiat de el și l-am luat de mână.

— Dacă renunțăm acum… ce le arătăm lui Andrei? Că trebuie să trăiască după regulile altora? Sau că are dreptul să fie fericit?

Am hotărât atunci să nu ne mai ascundem. Să mergem împreună la toate evenimentele din cartier, să salutăm cu fruntea sus și să nu ne mai cerem scuze pentru cine suntem.

Au trecut luni până când privirile s-au mai domolit și zvonurile s-au stins încet-încet. Unii vecini au început chiar să ne salute din nou. Dar rănile au rămas.

Acum stau în curte și privesc gardul cel nou – înalt, rece, dar deja acoperit pe alocuri de iederă. Mă întreb: oare cât timp va trebui să treacă până când zidurile dintre oameni vor dispărea cu adevărat? Sau poate că unele ziduri nu cad niciodată…