De ce acum? Povestea unei bunici între dorință, vină și dragoste

— De ce plângi, Ilinca? Hai la bunica, că mami iar e la laptop…
Mă uit la ceas: 18:45. Ana nu a ieșit din biroul improvizat din dormitor de la ora 9. O aud vorbind în șoaptă la telefon, probabil cu vreun client important. Ilinca plânge în brațele mele, iar eu încerc să o liniștesc cu cântece vechi, pe care le cântam și Anei când era mică. Dar vocea mea tremură. Nu doar de oboseală, ci de o tristețe pe care nu pot s-o spun nimănui.

— Mama, poți să o culci tu pe Ilinca? Am o ședință urgentă, îmi pare rău! strigă Ana din prag, fără să mă privească în ochi.

— Sigur, draga mea. Dar poate… poate după ședință vii puțin la noi? Ilinca te caută cu privirea toată ziua.

Ana oftează și dispare din nou. Rămân singură cu nepoata mea și cu gândurile mele. Mă simt ca o umbră în propria casă. Când am acceptat să mă mut la București ca să o ajut pe Ana după naștere, mi-am imaginat altfel lucrurile. Visam la seri în care să stăm toate trei la povești, la râsete și la miros de prăjituri coapte împreună. Dar realitatea e un șir nesfârșit de zile în care eu sunt mamă pentru copilul fiicei mele, iar ea e mereu prea ocupată.

Soțul Anei, Vlad, vine târziu acasă. Uneori îl aud cum oftează în hol, înainte să intre. Își lasă geanta jos și mă întreabă automat:

— A mâncat Ilinca? A dormit?

— Da, Vlad. Dar n-ar strica să o iei puțin în brațe. Îți simte lipsa.

Îmi zâmbește forțat și se duce direct la frigider. Îl aud cum deschide o bere și se așază pe canapea, cu ochii în telefon. Mă doare să văd cât de străini au devenit unul față de celălalt.

Într-o seară, după ce Ilinca adoarme, adun curajul să vorbesc cu Ana.

— Ana, nu vreau să te supăr, dar… nu crezi că ar trebui să petreci mai mult timp cu fetița ta? Crește atât de repede…

Ana mă privește obosită, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Mamă, știi cât am muncit ca să ajung aici! Dacă renunț acum, totul a fost degeaba. Și Vlad… nici el nu mă ajută prea mult. Fără tine n-aș fi reușit deloc.

— Nu despre mine e vorba… E despre ea. Despre voi ca familie.

Ana oftează și se ridică brusc:

— Nu înțelegi! Tu ai stat acasă toată viața, ai avut timp pentru mine. Eu nu pot! Lumea s-a schimbat!

Rămân singură la masă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mă simt vinovată că am judecat-o. Poate chiar eu am împins-o spre carieră, când îi repetam mereu că trebuie să fie independentă, să nu depindă de un bărbat ca mine. Dar acum mi-e dor de fata mea blândă, care venea la mine cu orice supărare.

Într-o duminică ploioasă, încerc să aduc familia împreună la masă. Gătesc sarmale și prăjitură cu mere, sperând că mirosul copilăriei va face minuni. Vlad vine primul și mă ajută să pun masa.

— Maria, crezi că am greșit că am acceptat să facem copilul acum? Ana nu mai e ea însăși…

Îl privesc lung.

— Nu știu dacă există un moment perfect pentru a deveni părinte. Dar știu că un copil are nevoie de părinții lui mai mult decât de orice altceva.

Ana coboară târziu, cu telefonul lipit de ureche. Se așază absentă la masă și răspunde monosilabic la întrebările noastre. Ilinca se uită când la mine, când la ea, ca și cum ar încerca să înțeleagă cine e mama adevărată.

Seara târziu, după ce toți dorm, mă uit pe fereastră la luminile orașului și mă întreb: oare am făcut bine că am venit aici? Sau doar am prelungit o iluzie? M-am sacrificat pentru Ana toată viața mea — acum mă sacrific pentru nepoata mea. Dar cine sunt eu fără rolul acesta?

Într-o zi, primesc un telefon de la sora mea din Bacău:

— Maria, tu nu mai exiști pentru tine? Când ai făcut ultima dată ceva doar pentru sufletul tău?

Nu știu ce să-i răspund. Viața mea s-a transformat într-un șir de zile identice: trezitul devreme, schimbatul scutecelor, gătitul pentru toți și așteptarea ca Ana sau Vlad să aibă timp pentru mine sau pentru Ilinca.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Ana și Vlad — el reproșându-i că nu mai are timp pentru familie, ea acuzându-l că nu o susține — Ilinca începe să plângă isteric. O iau în brațe și îi șoptesc:

— Bunica e aici… Nu te teme…

Dar în sufletul meu simt o frică uriașă: dacă nu reușesc să țin familia asta împreună? Dacă Ilinca va crește simțindu-se mereu pe locul doi?

Într-o zi Ana vine acasă mai devreme. O găsesc stând pe marginea patului lui Ilinca, privind-o cum doarme.

— Mamă… cred că am greșit. Am crezut că pot avea totul: carieră, familie… Dar simt că pierd totul.

O iau în brațe și plângem amândouă în tăcere.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare generație își poartă propriile lupte și regrete. Dar știu sigur că dragostea — oricât de imperfect ar fi modul în care o dăm — e singurul lucru care ne poate ține împreună.

Oare va veni ziua când vom reuși să fim din nou o familie adevărată? Sau timpul pierdut nu se mai poate recupera niciodată?